VIAŢA CA UN NAUFRAGIU

Măcinându-se zi de zi

între hidoasele pietre de moară

antrenate de seculara obişnuinţă

şi de suspinele ritmice ale sângelui,

lumea este un caravanserai

cu sindrom de insule magice

pe o mare cu valuri

când molatice, când tulburi,

fără limite şi explicaţii,

fremătând incantaţii peste uitări.

Insulă-jucărie instabilă,

de cele mai multe ori, pustie,

cu şiraguri de clipe-perle la gât,

polemizând cu infinitul,

omul

– el însuşi metaforă a acestuia –

îşi caută înţelesul

la chemarea regăsirii de sine.

Despărţit de arhipelag,

îl imploră pe Dumnezeu

să nu-i înalţe marea

mai presus de singurătatea sa.

Cu o poftă de viaţă insaţiabilă,

rămas singur pe insula nimănui,

condamnat la vise prelungite,

îşi făureşte din ele vâsle, sau aripi, sau ...

În cele din urmă,

pustiit de speranţe,

ajunge să aibă comportarea copacilor şi a valurilor,

acceptând şi vântul, şi ploaia, şi noaptea ...

şi soarta.

Dincolo de spaţiu şi mtimp,

ancorat într-un golfuleţ evanescent,

plin de catarge şi vise obosite,

îşi cântă tăcerea plină de nisip.

Fantoma unei corăbii aşteaptă în radă

cu sângele desfăşurat la catarg.

Suspendat în libertate absolută,

cu ultimele resurse spasmogene de amurg,

închiriază o briză din constelaţia Orion.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 18  iulie