Ne maturizăm la umbra unei frunze;
de cele mai multe ori,
ignorăm plasa
unui păianjen
întinsă sub
greutatea boabelor de rouă.
În timp,
spre eternitate,
vântul sorţii
ne leagănă clipele
în hamacul păianjenului –
puntea suspinelor elegiace.
În antecameră,
cineva toarce firul timpului,
ca o sentinţă provizorie,
şi organizează cursuri de ţesut,
ca o pedeapsă delicată.
Mizând perla din ultimul fir de nisip,
pe cearceaful razelor de lună,
inima joacă barbut cu păianjenul.
Scenariu de mătase
pentru
o tăcere perfectă.
Drobeta-Turnu Severin,
2O16, O9 iulie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu