CRAI-NOU

În noaptea rătăcindă pe-aripile vântului căzut,

Ninge tăcut cu flori discrete de luciferină pe alei.

Suspendată de bolta-ntunecată cu un fir nevăzut,

O semilună-ngustă seceră o mare de scântei.

Tăcutul felinar cu profeţii de lumină în gând,

Îmbrăţişează graniţa promisă zărilor cu raze de alint

Ferind steluţele tremurânde cu trupul plăpând

De vârful ascuţit al galacticelor braţe de argint.

Crai-nou, te invit la croaziera dintre cele două maluri:

Al meu şi al mării dezlănţuite în amurgirea răvăşită!

Pronia cerească a plantat în tine predestinate daruri

Şi-aş vrea, cu ele, să-mi împodobeşti iubirea parţial împărtăşită.

Cu delicateţea ta, îmi răscoleşti marea din suflet.

Prin rana încă deschisă, lumina pătrunde întreaga-mi fire.

Izvoru-ţi argintiu îmi limpezeşte poemul în umblet.

În lumina ta, continuu să-mi desăvârşesc împlinirea prin iubire,

În împărăţia ta, toate stelele par prietenoase şi locuite,

Iar sentimentul acesta îmi înfloreşte lacrima fericirii,

Căci domiciliile bântuite vor putea fi oricând înlocuite

Când praful de scoică va curge în clepsidra nemuririi.

Pedant, un lampion suspendat de cornu-ţi de lumină

Deschide o pasarelă eterică prin fereastra gândurilor mele:

În memoria colectivă, eşti la fel de convingător ca şi luna plină,

Dar împărăţia ta este cu mult mai mai bogată în stele.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 23 iulie