VIAŢA CA O FATALITATE INEXORABILĂ

Suntem dependenţi de natură pentru a supravieţui,

Chiar dacă ne considerăm suprema ei formă evolutivă;

După cum o modelăm, inconştient şi intempestiv, zi de zi,

S-ar putea să (re)ajungem imanent în starea primitivă.

....................................................................................

De la Adam-ul monocelular,

prin mărul destinului aruncat în om,

la bâta transformată în racheta

cu care îşi modelează recunoştinţa,

tâşnind din materia pe care au fecundat-o,

gândurile au căpătat aripi de pasăre răpitoare

care ciugulesc din inima codului genetic.

Viaţa îşi dă un impuls dureros

ca să-şi continuie evoluţia;

s-a descifrat,

astfel,

alfabetul vieţii.

Luciditatea nu durează mai mult decât un fulger:

ca o fatalitate inexorabilă,

exaltarea organică intră în haos,

rebelul arogant este pus pe distrugere;

revenirea la echilibru este iluzorie.

Într-o atitudine riguros confuză,

îngânându-se cu briza mării,

învingătorul final

– devenit câine de pază la poarta eternităţii –

îşi plânge victoria

cu lacrimi evoluate curgând din pleoape nisipoase

pe spada mânjită de sânge.

Nu-i mai rămâne decât 

să navigheze în derivă,

după cum dictează furtuna sau Fortuna.

Cu greu,

se întrevăd pe nisip

urmele viitorilor paşi.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 22  iulie