VIAŢA CA UN DRUM

La început,

nu a existat niciun drum;

după primii paşi,

a devenit realitate. 

Chiar dacă este ascuns privirii,

în dorinţa de a atinge infinitul,

având drept momeală

luminiţa seducătoare de la capătul amurgului,

ispita vagaboandă ne face să ne bucurăm.

Intuiţia ne spune să nu ne temem de dificultăţi,

ştiind că un drum fără obstacole nu duce nicăieri.

Pe drumul înfundat, bătătorit, pietruit sau asfaltat,

sau cum o mai fi el,

necartografiat

(să nu avem nevoie de hărţi sau G.P.S.),

plin de curbe nepăsătoare,

lipsit de semne de circulaţie,

cu sens unic şi prioritate limitată,

chemarea clipei spre hotar

îl transformă în suferinţă.

Deşi nu este ilegal,

excesul de viteză este sancţionat de sabia destinului.

Fără criterii de timp sau de tempo,

prin gropi ce apar de la căderile în genunchi

şi bălţi de lacrimi

(care ţin prizoniere aripile visurilor),

tălpile ard diferit pe covorul de depărtări

(ne)măsurate cu umbra în degradeuri.

Cei mai mulţi suntem autostopişti

în aşteptarea fericirii pe banda de avarii;

alţii,

pur şi simplu,

învaţă să trăiască după ce nu mai au nimic de aşteptat;

chinuri suportabile sau iluzii deşarte?

În singurătatea crescută diform,

pe cortina păşunii

– loc de staţionare pe termen nelimitat –

 unde amurgul se balansează catifelat,

defilează întreagă viaţa noastră

ca un ghem de penumbre

dat de-a dura la nesfârşit.

La casa părăsită,

ultimul drum este cel de plecare spre neunde;

în ochii umeziţi de resemnare,

se şterg copacii.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 13  iulie