ÎN SUFLETUL MEU, NU EXISTĂ ÎNDOIALĂ

Sunt convins că marea face totul posibil,

Mai ales, revigorarea amintirilor răscolite;

În mine, se deschid şi se închid într-una, vizibil,

Porţi largi pendulând între împliniri şi ispite.

Mă face să cred că doar o singură adiere

Reprezintă mai mult decât un noian de cuvinte;

Ea sufletu-mi desface cu-o singură mângâiere

Şi-n dor, de trecutul meu, aducându-mi aminte.

Am spus şi eu vorbe grele, nemeritate,

Am suferit, uneori, nebărbăteşte, visător,

Crezând instinctiv că lipsa de demnitate

Este un atu în jocul dragostei necruţător.

Am colindat prin lume căutând marea iubire,

Timiditatea părându-mi o imensă catastrofă;

Dar când am primit sărutul tău de împlinire,

Mare, ţi-am dedicat iubirea strofă cu strofă.

Insinuos şi perfid, ai reuşit încetul cu încetul

Să-mi hărăzeşti un destin dur, dar nu mă căiesc;

Cu magia ta, să-mi umpli de substanţă sufletul,

Sugrumându-mi abisul într-un joc bărbătesc.

Tu, mare, faci totul posibil, ca-ntr-o poezie:

Chiar şi un infinit limitat al bolţilor cereşti,

Chiar şi-o veşnică iubire din lipsa de-armonie;

Cu magica ta vrajă, pe toţi ne cucereşti.

În sufletul meu – nu există îndoială –

Ţi-ai câştigat locul tău, pus bine, deoparte;

Numai murmurul glasului tău de sineală

Va destrăma distanţa dintre viaţă şi moarte.

Constanţa, 2016, 28 iunie

ECOUL CÂNTECULUI DE SIRENĂ

Îmbătat de har, vântul zelos îşi scutură coama în copacii din fereastră,
Iar luna pare năluca unei corăbii strivite printre arhipelaguri de nori;
Ascult timpul cum se scurge-n talazurile vieţii. Cutumă albastră –
Ora amintirilor se destramă-n secunde pe puntea destinului, în muguri de zori. 

În fluxul de gânduri năvălinde, reperez stelele prin hublouri de suflet;
Resemnat, asist la moartea unei comete-n flăcări – superbă atlantidă.
Deşi am cunoscut ninsori înspumate de sare pe obraji, în al vieţii mele umblet,
Azi, ca niciodată, binecuvântez lumina care se stinge cu lacrima acidă.

Inima tresaltă înviorându-mi aritmic memoria cu creste înspumate de sânge
Când, spre ţărmul ochilor, un val de dor mi-aduce amintiri cu tâmple albastre.
Din peştera trecutului, ecoul cântecului de sirenă, tot mai tare, mă strânge,
Iar gândurile uitate în oglinda timpului reinventează acele clipe măiastre.

Am adunat la ţărm corăbii de lumină cu galionul sufletului la proră
Şi,-ntre zenit şi nadir, le plimb pe marea amintirilor de nostalgice valuri;
Cu fapte de viaţă, învergate la catarg şi purtate-n vânturi cu adieri de auroră,
Atât cât îmi va fi îngăduit s-ascult cântecul mării zbătându-se de maluri.

Constanţa, 2O16, 27 iunie

TREN AGĂŢAT DE VIAŢĂ

Cutreieră lumea din mersul imaginaţiei,

trenul oftează într-o gară monotonă măcinând tăceri;

fără să-şi dea seama unde se află,

coboară să-şi întâlnească fericirea.

Cu un prim gând,

rătăceşte pe şinele propriei îndoieli;

prea târziu să înnoade firul rupt:

„posibil să se fi urcat în acelaşi tren!”

De parcă ar vrea să zbrobească timpul şi spaţiul,

noaptea zvâcneşte în tâmple ultimul sărut corigent

timbrat cu lacrimi amare pe buzele sufletului.

Încearcă să se liniştească puţin;

negăsind nicio băncuţă,

se-aşează pe gânduri.

Pe peron, becurile şi-au închis pleoapele

lăsând locul unei dimineţi lăptoase;

mecanica inimii o ia razna;

se simte tras pe linie moartă:

sufletul – vagon rătăcit într-o gară pustie – trupul.

Caută ieşirea orbecăind:

„Nu dispera!”

„La ce oră, vine următorul tren?”

„Voi avea puterea să urc în el?”

Aruncă trandafirul ofilit la primul coş de gunoi;

biletul, devenit inutil, se rostogoleşte paralel cu calea ferată.

Mersul pe jos oferă mai multe facilităţi.

Agaţă privirea de şina rămasă în urmă;

cu sclipiri nădăjduite:

„Da, dar pe aici nu trece niciun tren agăţat de viaţă!”

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 26  iunie

INTERSECŢIE ÎN ROSTUL LUMII

 Când tăcerea se aşterne tainic de firesc,

Ascult respiraţia sacadată a secundelor;

Cu timpul, cugetul şi sufletul mă războiesc

Contemplând transcedental la soarta lor.

În ordinea celestă din „marele haos”,

Imperturbabil, timpul curge fără egal;

Indiferent de mişcare sau de repaos,

În această existenţă, totul îi este vasal.

Chiar dacă este sau pare o noţiune abstractă,

Mintea omului – o chestiune foarte complicată,

Proclamă independenţa spirituală avansată

Şi, în cugetare, este, îndeobşte, implicată.

În anturajul cu dorinţe şi regrete, fel de fel,

Mi-am pus sufletul pe tavă, în al vieţii foc;

Viaţa mi-a imprimat atâtea semne peste el

Încât mă mir şi eu cum de mai este încă loc.

Nu este o cugetare exclusiv intelectuală,

Este un fapt din murmurul inimii izvorât;

La intersecţia cugetului cu sufletul, pe „verticală”,

Sunt doar eu, bunul Dumnezeu şi cam atât.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 25  iunie

ROGVAIV-UL VIEŢII

Un clinchet de ghiocel

face să tresară firul ierbii călcat de ultimul fulg;

la porţile primăverii,

un porumbel alb,

un susur de izvor cu pulbere de pe aripile fluturilor

pe un traseu de geometrie perfectă.

Nevătămat şi fără viză,

la frontiera luminii,

într-un scâncet de copil,

un mesaj al lui Dumnezeu

ca un stindard de luptă cu viaţa;

din spatele lacrimilor,

sufletul îşi înalţă rogvaiv-ul mitic

şi zâmbeşte policrom;

superb, arată lumina în faza de descompunere!

Cu sensul unic în priviri,

în lacrimile sacadate ale secundelor,

clepsidra scufundată în sânge

exersează trecerea dintre două respiraţii şi

măsoară saltul arcului de lumină.

Purtând urmele paşilor ca o garanţie a viitorului,

la răscruce de vânturi temporale,

cu o ultimă îmbrăţişare de regrete şi şoapte risipite,

căutăm vadul infinitului din care curcubeul bea nefiinţa.

Pe arcoidul semisferei,

în limpezimea înaltului,

arcul multicolor uneşte

jumătatea pipăită şi jumătatea închipuită

ale aceleiaşi ţărâne.

Apusul are întotdeauna un motiv:

răsăritul.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 23  iunie

PIATRĂ LUSTRUITĂ DE ILUZII

De la bun început,

când Dumnezeu a suflat peste bucata de lut,

se pare că lucrurile au luat-o razna.

Nespunându-i că binele şi răul cresc unul din rădăcina celuilalt,

prin omisiune, Dumnezeu l-a minţit pe Adam,

hărăzindu-i o viaţă de ignorant.

La rându-i, Adam i-a încălcat porunca primară

lăsându-se ispitit de şarpe.

De aici, se pare, au început să se frângă temeliile

şi anarhia să se răspândească în lume.

Înotând împotriva curentului numit viaţă,

omul exersează mai mult vecinătatea decât sufletul

sperând să nu-şi piardă umbra nici măcar pe timpul nopţii;

adevăr efemer clădit din cărămizi de incertitudine.

Cumpărător şi vânzător de iluzii,

condamnat onorific al propriilor instincte şi fapte,

sub toporul sorţii nemilos şi greu

sfârşeşte într-o (dez)nădejde temătoare;

tot el a inventat infinite substanţe de-albit oase

şi tot atâtea tipuri decoase.

Păstrarea inocenţei devine inutilă;

în timp ce oamenilor buni le lipsesc convingerile,

iar ticăloşii sunt plini de pasiuni mistuitoare.

(Copiii se caută prin faptele oamenilor mari).

Marcat de ideea de a trece puntea

făcându-se frate cu dracul,

omul îşi negociază, mai întâi, trupul, pe bucăţi,

de parcă n-ar fi al lui şi,

apoi, sufletul pe de-a-ntregul;

n-a înţeles un lucru banal:

trupul său este unic 

şi nu se aseamănă cu nicio plantă peste care a trecut coasa.

Pentru podurile care vor urma,

ce mai are de negociat?

Cu sângele vlăguit şi privirile goale,

libertatea,

pe o lumânare!

După o scurtă călătorie, între cer şi pământ,

se întoarce acasă;

la capăt de drum, acelaşi lut închide rana,

apoi, (poate,) alt mare meşter olar.

Duioasă spirală de atomi

murmurând între nebuloasa primară şi amforă!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 22  iunie

OMUL ESTE MAI MULT DECÂT UN UNIVERS

În om, se intersectează două universuri;

de cele mai multe ori, perpendicular.

Fiecare cu înţelepciunea sa.

Trupul este câmpul lor de bătaie;

grija sa, supravegherea inimii şi a creierului.

Mă tem de globalizare

– prea mult creier şi prea puţină inimă;

creierul îşi face de cap dând de furcă inimii.

Aşa cum mă tem de singurătate

– prea mult suflet şi prea puţină înţelepciune;

inima adună toate durerile din creier.

Există şi un punct de congruenţă: cuvântul;

sălăşluieşte în creier,

dar sufletul lui, în inimă.

Creierul,

cauză sau consecinţă a faptelor?

Inima singură bate totul

şi nu dă mită regizorului să tragă cortina!

Perversitatea naturii:

spală creierul să uite că rănile inimii pot fi fatale.

Când este copleşit,

omul se eliberează de stres,

iar trupul se pensionează.

Dacă inima ar avea creier şi

creierul ar avea inimă ...

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 21  iunie

NU TOATE AU UN SFÂRŞIT

Oricât de mare şi de deasă,

nu există nicio cortină

care să acopere integral întunericul

nici măcar ridicată deasupra timpului

la distanţă de ani-lumină.

Hoinare felinare de vânt,

stelele-şi leagănă lumina-n spirală

printre imensităţi

făcând infinitul să apară mai clar

în ciuda ochiului răpitor de himeră

care ar vrea să o descompună.

Chiar dacă ochii se ciocnesc precum planetele,

în pachetul de constelaţii,

există cel puţin cineva

 care trăieşte în gândul altcuiva.

În orice gaură doldora de noapte,

există o scară pe care urcă lumina.

În acest furnicar de lumini şi umbre,

fereastra camerei mele,

cu uşile deschise spre Calea Lactee,

dă spre o stradă incognoscibil de evidentă,

inaccesibilă tuturor gândurilor.

Cu o caldă lumină în ochi,

un huhurez scrutând în noapte

nu aprobă divorţul

dintre retină şi albastrul primordial.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 2O  iunie

RECUNOŞTINŢĂ

Purtându-mi inocenţa pe aripi de egrete,

Am aţipit adesea cu roua zorilor pe gene,

Frângând lumina zile cu priviri de regrete

În aşteptarea sirenelor pe plajele perene.

Purtat de Carul Mare pe roţi imaginare,

Am pribegit întinderi cu al mării sufragiu;

Scăldând în priviri primele raze de soare,

Mi-am câştigat dreptul să-ţi aştept naufragiu′.

Tangenţiale simţăminte cu speranţe tomnatice,

Într-un amurg generos cu regăsire de lumină,

Mi-au lăsat câteva îmbrăţişări singuratice

Şi-un zâmbet de care dorinţele-mi se-anină.

Dorinţele-mi latente evadează în cuvinte

Din cuibarul cu doruri şi viziuni călătoare;

În revărsarea spontană de gânduri înainte,

Ştiu că poezia mea îi este mării datoare.

Din volumul "Însemnări în jurnalul de bord"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 2O iunie

SECŢIUNE PRIN VIAŢĂ

Când eram copil,

îmi luam inima în ochi,

mă strecuram tip-til pe geana dimineţii şi,

în ritmul bătăilor de priviri, cu nările înfiorate,

adulmecam adierea zorilor din verdele crângului

şi parfumul multicolor al câmpului

strecurat prin sita măiastră a curcubeelor de rouă.

Pe mine,

m-au crescut, cu vigoare de lapte matern

născut din dor de lumină,

armonia din freamătul crângului,

simfonia de culori a câmpului

şi susurul cristalin al lacrimilor.

Toată viaţa,

am adunat, cu ochii inimii şi degetele ochilor,

în privirea sângelui,

şi păduri şi vânt, şi mare şi furtuni

şi le-am adăpostit în cavernele sufletului dăruit.

Cu dor cristalin de izvoare,

am învăţat să iubesc de la frunză şi floare.

Chiar dacă timpul

priveşte cu ochi de piatră în decolteul verii,

în credinţa inimii mele

în care răsună tot zbuciumul vieţii,

trăiesc fiecare ieri ca pe un vis util şi reconfortant şi

fiecare mâine într-o viziune de speranţă.

Drobeta Turnu-Severin, 2O16, 19 iunie

CULOAREA AMINTIRILOR

Motto:

„Memoria schimbă culoarea amintirilor”

Jacques Bainville

M-am trezit înaintea ceasului deşteptător –

nu mi-am propus să verific dacă-şi face bine treaba.

Strâng lacrimile în căuşul palmei;

lumina nopţii le joacă în imagini rotitoare de caleidoscop

încerc să-mi (re)construiesc puzzle-ul fiinţei

inima (răz)bate (a)ritmic când sângele inundă sufletul

îmi reazem gândurile de umărul amintirilor.

Mijloc de primăvară;

mirosind a iarbă crudă, vântul dimineţii îşi face rondul

o cotigă, un plug de lemn şi doi boi cu ţinte ruginii în frunte

broboane de sudoare pe coarnele plugului

pământul şi bunicul brăzdându-şi reciproc faţa.

Bunicul ţesală un mânz cu picioare neobişnuit de lungi şi ochii calzi

pe ascuns, trage cu coada ochiului spre mine;

cu fruntea scăldată-n sudori şi o candelă în loc de „b”,

bunica, născută odată cu mine,

stârnind mireasma pâinii din cuptor.

Seară cu lună plină;

- vino în cerdac să stăm de vorbă!

Tolba cu poveşti a rămas închisă

în colţurile ei, luna se oglindeşte în două diamante sărate

în mâinile bunicului, o fotografie aromind a colaci

picături calde de ceară pe degetul arătător

de lampă, se agaţă o dantelă de fluture.

Amintirile îşi permit anumite libertăţi

punând la îndoială fidelitatea memoriei:

cele mai multe se străduiesc să persevereze

unele miros a fragi şi iarbă cosită

altele lasă la o parte anumite detalii ...

Lumea exterioară se schimbă;

odată cu ea, şi lumea interioară, şi înţelegerea

ele stabilesc dimensiunea şi culoarea amintirilor.

Păianjenii au zăbrelit poarta

pe uliţa cu miros greu de viaţă,

nechează un cal.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 19 iunie

INDIFERENŢA CA NORMALITATE!

 În vremuri întunecate,

ochii încep să vadă.

Azi,

m-am trezit mult mai devreme;

după o cupă de oxigenare,

m-am îmbrăcat în obsesia unui gând

lovit temeinic de furtună

şi m-am predat observaţiei,

în dezacord cu împrejurările zilei.

Zilnic,

se-ntâmplă atâtea drame în cetatea vieţii:

suferinţa şi moartea sunt percepute banal,

tăcerea ne asfixiază cu deferenţă,

normal este tot ce-i şocant şi anormal,

iar noi discredităm tragicul prin indiferenţă.

Stratul de ozon,

tot mai rarefiat la mijloc,

prevesteşte apocalipsa de foc;

din ochi extropiaţi,

cerul cerne crisalida indiferenţei virginale;

la ora mareelor tot mai înalte,

în măreţia ei liberă,

marea se grăbeşte să şteargă urmele dulci

ale unui gând de scoici trandafirii.

Pe pământ,

indiferenţa este o altă socoteală:

plăcerea de a provoca durere

ne calcă în picioare intimitatea spaţiului vital;

trebuie să ne ferim de omul-om, cât şi de omul-fiară.

Mă înspăimânt

când văd că lumea crede că-i normal.

Indiferenţi,

gheţarii plutesc pe apele marelui fluviu

a cărui traversare are loc o singură dată în viaţă;

pe podium, niciun învingător.

Nu ne mai iubeşte nici Dumnezeu:

între noi şi El, s-a statornicit o indiferenţă reciprocă;

indiferenţa oamenilor, entuziasmul duhurilor.

Îmbrăcaţi în hainele indiferenţei molipsitoare

(pentru a ascunde ruşinea învinsului),

cu asupra de zel, facem treaba altcuiva

şi ne tragem singuri pe viaţă

ca pe o roată implacabilă a destinului.

Murim înainte de a muri!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 18 iunie