Înainte de-a împreuna malurile amurgului
- mai folositor ochiului decât bolții -
lumina rămăsese-n ochii ei infinit de cuceritori.
Cu aburul sufletului înrămat în colțul inimii,
la căpătâi de veghe,
în al razelor decor,
la porțile luminii, un luceafăr.
Înlăuntru frunții,
lunecă corăbii lucitoare de privință
încărcate cu spini de diamant.
De veghe,
sub stăpânirea inimii,
cu menirea de-a ține treaz simțul mirării,
gândul de bine e cu ochii pe ea.
Semne de-ntrebare îi răscolesc preajma condensată-n strălucire:
acolo, undeva,
se află mereu un răspuns
pe care starea de veghe nu-l ajunge niciodată.
Doar necuprinsul din privirea-i tăcută,
strecurat ca o lacrimă cu noimă,
este și reazem, și călăuză, și muză, și...
(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 08.04)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu