În alidada timpului,
azimuturile mi-au întins velele sfârtecând dăruirea.
Din trunchiuri de ape, înfloreau ramuri fluide.
Am strâns în brațe marea
cum femeile care știu s-aducă alinare.
Copleșind liniștea cu lumina bătând între două carturi,
farul de-aterizare părea o epavă de-argint.
Amurgul aștepta prilejul să-nece orizontul dragat de pescăruși.
Sub briza toamnei, cu trena încă verde,
am revenit în portul cu povești neterminate.
Corabia a rămas înfiptă-n reciful din mine.
La refluxul de voaluri arzânde,
cu un suspin prelung și-adânc pătimaș,
marea-și întoarce privirea spre țărmul renăscut.
Sângele bate aprig în tâmple.
În scoica sufletului,
se zămislesc perle de destin
luând din aer gustul sării.
Libere de orice taxe de cheiaj,
în portul de dincolo de mare,
îmi descarc croznia de-amintiri:
unele melancolice și tăcute,
altele mai zgomotoase și plăcute,
cele mai multe nesperate,
dar... toate-n carne ancorate.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 12 aprilie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu