NECUVINTE

Ea a (a)bătut spre mine briza a-ntrebare.

Tresărind, eu i-am răspuns a acceptare.

Ea a întins spre mine talazul ca un braț.

Eu m-am oferit cu totul ca un țărm setos de râvnitor.

Ea m-a-mbiat la gânduri nesperate

Și m-a-ncercat cu descurajare,

Dar m-a-ncredințat de aventură.

Eu am înfruntat-o cu tenacitate și...

M-am ales cu o fărâmă de speranță

Ca o măsură preventivă.

Ea m-a sedus cu libertatea fără de sfârșit

A temnițelor albastre.

Eu îi sunt dator cu un strop de-nțelepciune.

Eu am devenit valul zbuciumat între malurile sale.

Paradoxal, ea, liniștea dintre malurile mele.

Eu am trecut prin ea.

Ea a trecut prin mine.

Eu simțeam cum urcă sângele meu precum fluxul.

Ea, cum mi se scurge sufletul ca refluxul.

Eu, proră de corabie

Care-și face rondul de viață

În unduirea vesperalelor hore tălăzuite.

Ea, deschizătoare de orizonturi

La-ndemnul selenarelor chemări.

Sub răsfrângerea de-oglindă,

Ea a rămas o lume de-nceput,

Rece și atotcuprinzătoare.

Eu, cu inima înflăcărată,

Veșnic îndrăgostit.

Înfiorând țărmul,

Ea este același sărut funciar de creație divină.

Uitând de suferințele toate,

Eu rămân țărmul

Care-i dorește sărutul generator de lumină.

Poarta țărmului a rămas deschisă.

Prin ea, prezentul se-afundă-n trecut;

Încă, mai reverberează ecoul primului val.

În amurgul de nacru,

Reperând hublouri crepusculare,

Amintirile sortează nisipul clepsidrei

Pătrunse de timpul scurs în talazuri.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 23.O4)