Niciodată este tot timpul

Lumina lor devine cărare pentru amurgul care se-apropie;

Din când în când, vin să-mbrățișeze pământul mesagerele.

În homerice galaxii arzânde, înflorind fecunda lumii câmpie,

Niciodată, nu dorm și nu se tem de bezna nopții, stelele.

Lacătele stâncilor nu-l sperie, le taie cu diamantu-i opalin;

Atinge clapele pietrelor, uneori, vijelios, alteori, molâu.

Ca un miraj înșelător răsturnat în lanu-i curgător, cristalin,

Niciodată, nu te poți vedea de două ori în apa aceluiași râu.

Saltă gene de-orizont și scutură coame cu sunetul scoicii acordat;

Polenizează câmpia și morile lui Don Quijote cu zborul său înfometat.

Nechezând cu nări înfiorate, zăbale-n spume și gâtul încordat,

Niciodată, același vânt nu va răscoli frunzele aceluiași copac repetat.

Aleargă vremea peste noi ca soarele fără nori;

Între primordiu și săvârșenie, toate ne-nghimp.

Niciodată, nu trăim aceeași secundă de două ori;

Cu ființa umană, timpul nu are niciodată timp.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 11 aprilie)