Când Paştele se-apropie, în fiecare an,
Amintirile-mi adastă-n pleoapele sărate;
Mă regăsesc alături de părinţi un băietan
În casa cu primeneli de sărbători adevărate.
Resimt şi-acum în gându′-nsămânţat în acel cătune
Chemarea clopotelor din sfânta zi de sărbătoare;
Din zori de zi până în zori, tot satul era o rugăciune
Cu ciripit de păsări, cu pomi, cu flori şi cu izvoare.
Ca semn divin, în noaptea solemnă de-Înviere,
Îngânam aproape-afon coralele pascale-n şoapte.
Când lacrimile picurau din lumânare mângâiere,
Neplânsă, moartea se-asfinţea la miez de noapte.
Uşuraţi de povară, ne-ntorceam cu paşte şi lumină;
Bunicuţa ne-aştepta cu mielul sfârâind în cuptor
Şi coşuri cu ouă îmbăiate-n suferinţă pe masa plină,
Drapată cu încercatul şi însufleţitorul nostru tricolor.
Iar după masă, în vatra satului, ne-ntâlneam
Gătiţi în veşmânt nou, din ladă, proaspăt scos,
Căci, în acele vremuri, noi copiii ne-nnoiam
La Naşterea şi la Însufleţirea lui Iisus Hristos.
Hristos a înviat! E Cel ce ne călăuzeşte mersul;
Lumina Învierii nu poate fi niciodată osândită,
Iar Paştele este dovada pe care ne-o face Universul
Că Viaţa, esenţial-spirituală, ne-a fost orânduită.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 27 aprilie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu