Curgea însuflețită și, ca un cântec de sirenă tresărit,
În torente de pasiuni și dorințe, atrăgea fără himere
Până când brâu-i de-argint inunda soarele-n răsărit
Și-ar fi vrut... până dincolo de porțile timpului efemere.
Azi, însă, se-odihnește-o clipă-n centrul ființei
După un parcurs mondo-clădit din patimi și durere
Și-adună apele fremătânde sub presiunea sentinței
La porunca-mpilatoare-a-mblânzitorului de vrere.
Apoi, ca o mamă cu trupul de apă, solvinduse-n căutare
Să-nchidă ciclul naturii în ostilul mediu fluviatil,
Încearcă să legene-n brațe un peisaj terestru sub teroare
Într-un culcuș primenit din lutul, altădată, mai fertil.
De când viitura rechinilor a-nceput să dispună
Și, la-ngrădirea zăvoiului de sălcii și stuf, obligă,
Cu greu, Delta lacrimilor zilnice mai poate să pună
O coadă de pește sănătos lâng-o bucată de mămăligă.
Dunărea freamătă de răsuflarea acelorași idealuri
Chiar dacă, azi, pătimește și oftează ca un om trudit
Să aibă mereu alături glasul adâncului dintre maluri
Și glia sfințită de suflul dacilor așa cum i-a fost izvodit.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 18.O4)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu