ROSTUL CREATOR

Îmbrăcând ziua-n haină nouă,

Dimineața este pentru rouă;

Ploaia, pentru însuflețirea gliei;

Pădurea, pentru trilul ciocârliei;

Aripa, pentru deprinderea zborului;

Zborul, pentru cuibarul dorului;

Norii, pentru setea pământului,

Parfumul florilor, pentru aripa vântului;

Cerul, pentru acoperăminte;

Marea, pentru nisipul fierbinte;

Nisipul, pentru cărăușia timpului;

Timpul, pentru ritmul omului;

Lumina, candelă pentru cuvânt;

Amintirile, balsam pentru gând;

Constelațiile, pentru mateloți,

Iar marele amurg, pentru toți

Când bobul de rouă oglindește cerul

Pe care ard stele sporindu-i misterul.

În profunzimea libertății de a fi

Logodită cu sufletul spre a simți,

Nimic în astă lume nu-i anost,

Degeaba,-ntâmplător și fără rost.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 29.O4)

LABIRINT

În periplul nostru meditativ spre libertăţi,

Trecând prin multiple încercări şi penitenţe,

Peregrinăm spre epicentrul propriei cetăţi

După modelul clasic al oricărei existenţe.

De câte ori răzlețim căutătura drumului,

Viaţa pune biciul pe inimă când adăstăm,

Iar noi himere,-n relativitatea spasmului,

Sădesc credința că putem să mai căutăm.

Sorociți de ursita siderală în clipa-sihastru,

În lupta cu destinul rival, ne zbatem nencetat,

Regăsindune-n împărăţia labirintului albastru

-N care minotaurul celest domneşte nendurat.

După un parcurs întortocheat, plin de greutăți,

(Re)făcând cartografia coridoarelor lui Dedal,

La istovul firului Ariadnei din miezul propriei cetăţi,

Constatăm că totul a avut un temei în final.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 28.O4)

CALEA LUMINII

Când Paştele se-apropie, în fiecare an,

Amintirile-mi adastă-n pleoapele sărate;

Mă regăsesc alături de părinţi un băietan

În casa cu primeneli de sărbători adevărate.

Resimt şi-acum în gându′-nsămânţat în acel cătune

Chemarea clopotelor din sfânta zi de sărbătoare;

Din zori de zi până în zori, tot satul era o rugăciune

Cu ciripit de păsări, cu pomi, cu flori şi cu izvoare.

Ca semn divin, în noaptea solemnă de-Înviere,

Îngânam aproape-afon coralele pascale-n şoapte.

Când lacrimile picurau din lumânare mângâiere,

Neplânsă, moartea se-asfinţea la miez de noapte.

Uşuraţi de povară, ne-ntorceam cu paşte şi lumină;

Bunicuţa ne-aştepta cu mielul sfârâind în cuptor

Şi coşuri cu ouă îmbăiate-n suferinţă pe masa plină,

Drapată cu încercatul şi însufleţitorul nostru tricolor.

Iar după masă, în vatra satului, ne-ntâlneam

Gătiţi în veşmânt nou, din ladă, proaspăt scos,

Căci, în acele vremuri, noi copiii ne-nnoiam

La Naşterea şi la Însufleţirea lui Iisus Hristos.

Hristos a înviat! E Cel ce ne călăuzeşte mersul;

Lumina Învierii nu poate fi niciodată osândită,

Iar Paştele este dovada pe care ne-o face Universul

Că Viaţa, esenţial-spirituală, ne-a fost orânduită.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 27 aprilie)

Rondel pascal

Când Postul Sfânt s-a terminat,

În spiritul Paștelui sacramental,

Cu sufletul de-amintiri înluminat,

Mă regăsesc copil în satul natal

De Lumina Învierii fascinat,

Acufundat în rugi fundamental,

Când Postul sfânt s-a terminat,

În spiritul Paștelui sacramental.

Sub cerul nopții de un calm vital,

În văzduhul cu speranță tămâiat,

Răsună glasul sufletelor orbital

Cântând în cor: Hristos a Înviat!

Când Postul Sfânt s-a terminat.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 27 aprilie)

Rondelul mării

Cu valuri care lărmuiesc în zare,

Incisivă precum cangea filotimă,

Marea, fără picătură de-ndurare,

M-a țintuit cu-mplântarea-i intimă.

Așa, fost-am proorocit de ursitoare,

În capacana-i seducătoare, o estimă,

Cu valuri care lărmuiesc în zare,

Incisivă precum cangea filotimă.

Inima-mi, scăpărând de patimă,

Azi, într-o nostalgică îmbrățișare

Cu dorul de aventură maritimă,

Hălăduiește tot pe-ntinsa mare

Cu valuri care lărmuiesc în zare.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 26.O4)

Zâmbet de lumină

Când chipul ia aspect de primăvară

Și sufletul privește dincolo de sens,

Zâmbetul devine

Cea mai luminoasă formă de comunicare.

Însuși trecutul freamătă

Într-un zâmbet de bucurie.

De undeva, de dincolo de orizont,

Zvonul amintirilor

Își întinde umbra simptomatică.

În văpăile sufletului,

Ca un rest nostalgic de trecut

Cu ecou de speranță-n viitor,

Vibrează parfumul lor dulce, melancolic

Și lumina tandră din lacrima lor

Dacă lumina nu s-ar odihni în lacrimi,

N-ar apărea curcubeul.

Să nu ne temem de riduri;

Pe albia lor, curg amintirile noastre.

Privite în oglinzi retrovizoare,

Ele ne arată unde au fost

Și, probabil, vor mai fi zâmbete.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 26.O4)

Speranța-i doar în pasul următor

Urmele sunt pași fără de care drumul

Ar rămâne împietrit în ideea de mers.

Primul scâncet al copilului este

Pentru rodul pe care-l face lumina

Pe geana dimineții devreme.

Când pașii prind a gânguri fără astâmpăr,

Existența devine o cărare de urme

Împletind infinitul.

Cu lumină prelinsă pe trupul vederii,

Sub tălpile drumului,

Mersul își caută pașii cu brațele-ntinse;

De aceea, este mare-ncrâncenare

Pe urmele lăsate de răsăritul soarelui.

Chiar dacă soarta te somează la fiecare pas,

Eternizează-i menirea în semințele voinței:

Plantează-le în grădina minții,

Plivește-i buruienile îndoielii...

Ar putea fi începutul unui miracol!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 25.O4)

FĂRĂ CUVINTE

Deși-o văzuse cu mult timp-nainte,

Zădărnicit de emoția-i verzuie,

Nu i-a adresat niciodată cuvinte;

Să-i descose sfioasa tăcere căpruie.

Dar astăzi, pentru-ntâia oară,

Iluminat de-a inimii stăruință,

Simțind cum patima-l doboară,

Zâmbetul lui sfielnic verzui

Îndrăzni să-i propună cunoștință

Zâmbetului ei de bun venit căprui.

Încercând să-și aducă aminte

De vremurile când se-ntretăiau,

S-au încurcat în schimbul de cuvinte,

Dar sufletele lor, deja, se tutuiau.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 24.O4)

NECUVINTE

Ea a (a)bătut spre mine briza a-ntrebare.

Tresărind, eu i-am răspuns a acceptare.

Ea a întins spre mine talazul ca un braț.

Eu m-am oferit cu totul ca un țărm setos de râvnitor.

Ea m-a-mbiat la gânduri nesperate

Și m-a-ncercat cu descurajare,

Dar m-a-ncredințat de aventură.

Eu am înfruntat-o cu tenacitate și...

M-am ales cu o fărâmă de speranță

Ca o măsură preventivă.

Ea m-a sedus cu libertatea fără de sfârșit

A temnițelor albastre.

Eu îi sunt dator cu un strop de-nțelepciune.

Eu am devenit valul zbuciumat între malurile sale.

Paradoxal, ea, liniștea dintre malurile mele.

Eu am trecut prin ea.

Ea a trecut prin mine.

Eu simțeam cum urcă sângele meu precum fluxul.

Ea, cum mi se scurge sufletul ca refluxul.

Eu, proră de corabie

Care-și face rondul de viață

În unduirea vesperalelor hore tălăzuite.

Ea, deschizătoare de orizonturi

La-ndemnul selenarelor chemări.

Sub răsfrângerea de-oglindă,

Ea a rămas o lume de-nceput,

Rece și atotcuprinzătoare.

Eu, cu inima înflăcărată,

Veșnic îndrăgostit.

Înfiorând țărmul,

Ea este același sărut funciar de creație divină.

Uitând de suferințele toate,

Eu rămân țărmul

Care-i dorește sărutul generator de lumină.

Poarta țărmului a rămas deschisă.

Prin ea, prezentul se-afundă-n trecut;

Încă, mai reverberează ecoul primului val.

În amurgul de nacru,

Reperând hublouri crepusculare,

Amintirile sortează nisipul clepsidrei

Pătrunse de timpul scurs în talazuri.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 23.O4)