Iulie. Luna
în care s-a născut Iulius Cezar de la care a împrumutat numele. Luna
fierbinţelilor şi a coacerilor. Luna care ne trimite la aurul spicului ce
înpâineşte glia. Luna ce ne aminteşte „De trei tineri ce-n cuptor
/ Au fost aruncaţi în flăcări /
Neschimbându-şi crezul lor.”
Lună predilectă pentru concediul de odihnă. Când nu călătorim pentru a
ajunge undeva, ci, pur şi simplu, pentru a pleca. Când gândul ne zboară la
plaje cu nisip fin, la vaste întinderi albastre care ne împrietenesc cu
modestia atunci când realizăm ce loc micuţ ocupăm în această lume. Când,
eliberaţi de restricţiile unui program riguros, nu trebuie să dăm socoteală
nimănui pentru intenţia de a face ceva. Când, cel mai adesea, zilele se nasc cu
seara la început şi dimineaţa la sfârşit.
Când un loc, în general, obişnuit poate căpăta semnificaţii aparte.
Vară în
toi. Mănunchiul strălucitor al razelor de soare se răsfiră din înalt, făcând
„lenevia” să devină respectabilă. Aerul este încărcat de o lumină visătoare şi
magică, dându-ne senzaţia că viaţa reîncepe odată cu venirea verii. Pacea
universală ne inundă precum valuri de maree.
În această
perioadă, când toată lumea caută pretexte pentru a face – de cele mai multe
ori, pentru a nu face – ceva, mi se pare interesant şi util să vorbesc despre
mare, fără pretenţia de a găsi un pretext perfect. Mai mult, mă îndoiesc că ar
exista aşa ceva.
Nu pot să
nu revăd, pe ecranul amintirilor, primele imagini despre mare, creionate în sămânţa
gândului, răsărit peste verile parfumate din sătucul meu colinar. Pe baza
lecturilor fascinante despre uriaşul cu riduri sculptate de vânt care macină
nisip din pietre şi scoici, experimentând pe lacul cu oglinda de smarald din
apropierea casei părinteşti, copil fiind, încercam să înţeleg înfăţişarea
„monstrului” oglindit în albastrul cerului senin, rostogolind, cu puterea
imaginaţiei, cele două imagini.
După nopţi
de insomnii, în care îmi imaginam cum calc în picioare toate barierele lumii
să-mi fac cărare până la întâlnirea cu imaginea din vis, cu glezne inundate în
mărgele de rouă, alergam spre lacul transformat în mare de neliniştea visului
meu, în care răţuştele păreau corăbii încercate, iar broaştele, submarine
performante.
Când marea
mi-a inundat, la propriu, sufletul, din visul de odinioară, au înmugurit
sentimente contradictorii: admiraţie şi teamă, suferinţă şi bucurie, măreţie
copleşitoare şi îndrăzneală sfidătoare. Am deschis larg ferestrele inimii să mă
bucur de acest miracol. Cohorte de naiade dansând teluric m-au învăluit într-o
lumină ireală, transcedentală, cu unduiri ameţitoare. În încercarea de a-mi
menţine echilibrul emoţional, mi-am ţinut respiraţia pentru un timp de care nu
mă credeam în stare. Dincolo de uimirea ochiului, simţeam inima zvârcolindu-se
în pieptul timpului ce avea să vină. Vrăjit, ca de un blestem sacru, într-un
absolut de viaţă, am rămas sub aripa lor pentru tot restul vieţii.
Azi, cu
greu îmi pot formula un gând din care marea să nu facă parte. După o lungă
perioadă petrecută în îmbrăţişarea mării, am ajuns la concluzia că omul şi
marea se completează reciproc. Orice râu îşi închipuie că se revarsă în mare
numai din dorinţa sinceră şi dezinteresată de a o îndulci. Realitatea este cu
totul alta. O face din nevoia de împlinire, de a da sens vieţii sale, la nivel
elementar.
La fel se
întâmplă şi cu noi, oamenii. În fond, de la obârşii până la vărsare, destinul
nostru poate fi asemuit cursului unui râu. Complexitatea vieţii efemere se
oglindeşte în manifestările apei curgătoare, pe care omul obişnuit, dar şi
creatorul lui le percep, sonor şi vizual, ca pe un traseu simbolic, analog
trecerii prin lume.
Din
aceleaşi motive, ne îndreptăm cu atâta bucurie, încredere, admiraţie şi emoţie
spre locurile în care valurile mării se transformă în muzică. Gândindu-ne la
multiplele ei binefaceri, în această perioadă a anului, măcar o dată pe zi,
savurăm, imaginar sau senzorial,
provocarea pe care ne-o întinde. Între cele două oglinzi paralele, reciproc
reflectându-şi chipul la infinit, se simte sensul vieţii, necesitatea înţeleasă
că viaţa trebuie trăită, că este un dar pentru care trebuie să luptăm şi să
demonstrăm că-l merităm prin atitudinea noastră. Ce poate fi mai frumos şi
înălţător decât să ne trezim în fiecare dimineaţă capabili de a arunca o
privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziţia unui nou început, cu o limpezime
a simţurilor, gândurilor şi sufletului dincolo de perdeaua de azur a mării cu
valuri înspumate!
Se spune că
un om nu este cu adevărat fericit dacă nu a văzut
măcar o dată în viaţă marea şi spectacolul feeric oferit de valuri. Marea şi
litoralul sunt locurile unde se nasc cele mai frumoase poveşti de dragoste,
locurile în care inima bate mai intens pentru cealaltă jumătate. Cu îmbrăţişări
pe nisipul fierbinte şi în apa cu străluciri de diamant sub privirile când
blânde, când îngăduitoarea ale soarelui. Cu mângâieri suave şi şoapte dulci sub
clar de lună. Cu nopţi de jar petrecute pe plajă, cu dragoste la prima vedere,
cu clipe sublime şi iubire imposibilă, cu dragoste neîmpărtăşită, cu iubire din
întâmplare şi jocuri periculoase de cuvinte, cu declaraţii spumoase şi manevre
de spionaj, cu speranţe şi dezamăgiri, cu despărţiri dureroase, cu inimi
frânte, cu persoane nepotrivite, cu persoane misterioase, cu amăgiri şi suflete
rănite, cu şi fără prejudecăţi, neaşteptate ...
Marea a inspirat cele mai
frumoase creaţii literare şi artistice. Ea a imprimat şi exprimat întotdeauna respect, poezie, dar
şi teamă. Simbolul mării a fost îndeobşte legat de mişcare, de o dinamică ce,
în esenţă, reprezintă viaţa, dar şi de misterul adâncurilor, de lumea nevăzută,
de închipuirile fabuloase.
Fascinaţia mării reale sau ideale, atât în viziunea
romantică a priveliştilor liniştite, a poeziei depărtărilor, a plimbărilor
romantice pe ţărmul însorit, dar şi a impetuozităţii, a forţei nestăvilite pe
care o degajă sunt doar câteva ipostaze ale felului în care a fost exploatat
motivul mării.
Marea este locul care a atras şi a incitat, a prilejuit
un permanent exerciţiu al confruntării, prin care artiştii cuvântului sau
ai culorii au pus în valoare reacţia spontană, exerciţiul vizual, observaţia. A
stimulat imaginaţia în felurite chipuri astfel încât, întreaga „literatură“ din
jurul acestui motiv surprinde şi azi.
Zeiţa din vis
Dimineaţă de toamnă pe faleza pustie.
Rezemam cu privirea orizontul în depărtare;
Bătea în flăcări de aureolă purpurie,
Iar sângele solar se disipa din picuri rare.
Totul în jur suferea de nemişcare.
Curioşi, pescăruşii se învârteau în jurul meu.
Chiar şi electronii leneveau în felinare
După o noapte-n care-au dus-o greu.
Păşeam la margine de univers,
Departe de saloane strălucite, pline,
Cu musafiri voioşi, cu chip divers ...
Dar o zeiţă se interesa de mine.
Stătea-ntr-un colţ uitat de lume;
Părea că nici nu vrea s-o ia în seamă.
N-o atrăgeau nici dans, nici glume ...
Mă urmărea în vis cu multă teamă.
În goana clipei, privirea mi-a zărit.
Zâmbind, m-a conturat cu coapse de val;
De-a sa răcoare, eu am tresărit ...
Pe loc, m-am contopit cu al său mal.
Mă-ntreb: ce-i viaţa? Când judec cu răceală,
La ceas de taină cu a vieţii mele înserare.
Acum, sunt sigur. Mai presus de orice bănuială,
Zeiţa mea din vis era chiar marea mea cea mare.
(Din volumul „Însemnări în jurnalul de bord”)
De ce iubim marea? Pentru că are forţa de a ne aduce la
întâmplări, sentimente, gânduri, lucruri care reprezintă amintiri durabile din
viaţa noastră, ne înfierbântă imaginaţia sau ne incită la exerciţiul acestora
prin ataşamente şi, mai rar, refuzuri.
Drobeta-Turnu Severin, 2016, 17 iulie
