NEPUTINŢĂ

 

După o şedinţă nereuşită

de a învia făclii

şi încercări mănoase

de frământat perne,

gravitând aleatoriu

ca îndoiala de pendul,

lăsând busola ochiului

drept mărturie de avarie,

fruntea resemnată,

copleşită de neputinţa

care-i bântuie abisul,

se chirceşte întrebător

dacă

mai poate ţine pe umeri

întreaga povară

de gânduri fără aripi

cu veleităţi de vulturi imperiali,

căzută în galeria de cârtiţă

a cuvântului irosit.

În linişti foşnite,

pe cărări cu urme încălţate în neumbalt,

cetăţile pădurii ascund,

în inima lor,

nelumina.

Cu gluga ridicată peste lume,

în ceasuri înlemnite,

fiecare întuneric

hoinăreşte stropi de neputinţă

ce suferă în ideea de lumină.

În mansardă,

storurile,

şifonate şi agresate de valuri de clorofilă,

nu pot fi ridicate cu mâini înfrunzite.

Ca să poţi admira lumina,

înainte de toate,

trebuie să locuieşti înlăuntrul privirii.

Iar după atâta lumină stângace,

negurile prind coajă

şi întind zâmbete

printre (su)râsuri de stele.

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"