Clopotul de cer închide orizonturile sub ale sale mirişti.
Natura îşi urmează cursul firesc cu o fatalitate sumbră.
Nici eu nu fac altceva, prins între cele două mari linişti,
Decât s-alimentez cu energia sufletului propria-mi umbră.
Azi, am avut o discuţie de simţire cu umbra, în zori,
Senină, mi-a citit sentinţa de condamnare la vasalitate.
În spaţiul adâncit de lumina primăverii fără nori,
Am decis să-i fac această declaraţie de fidelitate:
„Mă îngrijorez când rătăceşti în amurg, uneori,
Pe indecisele hotare fluide dintre zi şi noapte.
Dar mă luminez când, credincioasă, mă adăşti în zori
Ca o umbră de lumină şi mă învălui în dulci şoapte.
Credincioasă ca un câine la capătul unui lanţ nevăzut
Îţi afişezi cu legământ de veşnicie loialitatea pe faţă
Când, cu un simplu gest, te-ascunde întunericul decăzut,
Mă înfioară gândul că-mi eşti perechea tăinuită pe viaţă.
Prezenţa ta în linia sorţii îmi insuflă speranţă
Tu, candela mea aprinsă în acorduri de viaţă.
Nu vreau să-mi treacă nicio clipă prin gând:
Ce-ar însemna să te poticneşti din când în când”.
Cu toate astea, când vremea mea va înceta să mai curgă,
Mă bucur că va avea o umbră grjulie în care să se scurgă.
Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O7 aprilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu