Când soarele frânge lumina de-al serii creştet,
O regăsesc cu-aceleaşi gesturi pline de rutină
Ce călăuzesc noi valuri de maree către suflet;
La fel de pură, neatinsă de a timpului patină!
Crepusculul îşi încordează lumina în stele
Ce-n vântul primăvăratic freamătă pe cer;
Razele lunii stârnesc în apa-i magice inele,
Când gestul înserării le-mbracă în mister.
Înconjurată de tăcere şi amurgul rezemând,
Marea cântă-n scoica serii veşnicul ei cânt
De-acolo de unde amintirile,-n timp colindând,
Se lipesc de bolta sufletului meu sângerând.
La sfat cu luna plină, îmi reclădesc iluzii
Cu socoteli pripite, dar pline de speranţă.
Ardoarea-mi este certă, lipsită de confuzii,
Ca primăvara-n drepturi, sporesc în cutezanţă.
"Mare şi destin", vol. II
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O1 aprilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu