CONSTATĂRI CIUDATE

Cu credinţă-n zilele de-apoi, numai gândind cuvântul Viitor,
Prima silabă de gândire aparţine deja de trecut.
Se scurge odată cu timpul şi, ceea ce este mai uluitor,
Rostindu-l, îl adâncim în eternul necunoscut.

Când îndrăznim să rostim cuvântul Dreptate,
Puţine trenuri mai opresc câte-o clipă în gări.
Doar remuşcarea mai vorbeşte despre moralitate
Ca un bolnav ce nu mai reacţionează la alinări.

Când cuvântul Nimic gândim a-l pronunţa,
Chiar dacă frica, tot mai des, ne e vecină.
Creăm un univers de care nefiinţa se poate agăţa.
Să nu ocolim, precum ateii, înţelepciunea divină!

Când pronunţăm cuvântul Întuneric,
Miezul de noapte rătăceşte singuratic,
Lumina capătă deja un chip cadaveric,
Umbre dubioase se fâlfâie fantomatic.

Tot mai multe noţiuni, altădată mai clare,
Plutesc în derivă, scăpate din funciarul consens,
Trăiesc în secvenţe invadante de figuri imaginare,
Dând prezentului nostru confiscat un alt sens.

Viitorul şi Dreptatea aleargă-n cor spre alte galaxii.
Întunericul şi Nimicul ne iau ochii antrenaţi spre veşnicii.
Aşa cum apa ia întotdeauna forma impusă de pahar,
Ne este destinat să locuim pe pământ şi, poate,-n avatar.

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O9 aprilie