Când paştele se-apropie, în fiecare an,
Amintirile-mi adastă în pleoapele sărate.
Mă regăsesc alături de părinţi un băietan
În casa cu primeneli de sărbători adevărate.
Resimt şi-acum în gândul însămânţat în acel cătune
Chemarea clopotelor în sfânta zi de sărbătoare;
Din zori de zi până în zori, tot satul era o rugăciune
Cu ciripit de păsări, cu pomi, cu flori şi cu izvoare.
Ca semn divin, în noaptea unică de înviere,
Îngânam aproape-afon coralele pascale-n şoapte.
Când lacrimile picurau din lumânare mângâiere,
Neplânsă, moartea se-asfinţea la miez de noapte.
Uşuraţi de povară, ne întorceam cu paşte şi lumină,
Bunica ne aştepta cu mielul sfârâind în cuptor,
Şi coşuri cu ouă îmbăiate-n suferinţă pe masa plină
Drapată cu încercatul şi însufleţitorul nostru tricolor.
Iar după masă, în vatra satului, ne întâlneam
Gătiţi în veşmânt nou, din ladă, proaspăt scos,
Căci, în acele vremuri, noi copiii ne înnoiam
La naşterea şi la-nvierea lui Iisus Hristos.
Hristos a înviat şi ne călăuzeşte mersul.
Lumina învierii nicicând nu va fi osândită.
Paştele este demonstraţia pe care ne-o face universul
Că viaţa este esenţial spirituală şi nesfârşită.
Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 29 aprilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu