ECOU DE DISPERARE

Trăim într-o lume (ciudat) nedialectică
Sfâşiată de eruptive antagonisme radicale,
Pâlnia sorţii ne toarnă umbre fără frică,
Sufletele se zbat în suferinţe capitale.

Prin valul tot mai tulbure al vieţii ce pare
O lacrimă mult prea sărată care clocoteşte,
Ordinea lumii e o sclerozată întruchipare
A suferinţei ce existenţa ne-o vămuieşte.

Dinţii hulpavi ronţăie în temelia vieţii,
Copiii lumii decontează o viaţă decadentă,
Bursa neagră s-a mutat în intersecţii,
Evoluţia pe scara degradării este inerentă.

În politica aservită, azi, se complac
Oameni fără caracter sau repetenţi.
Ei fac şi regula şi jocul, după bunul plac;
N-au cum să fie drepţi şi transparenţi.

Realitatea este o junglă leproasă, sălbatică şi tristă,
Ne risipim existenţa în ameninţătoarele-i confuzii,
Fărădelegea a devenit subiect doar pentru revistă,
Nu şi pentru justiţia care ne livrează numai iluzii.

Natura însăşi este un ecou de disperare,
Totul în jurul nostru se chinuie să moară,
Trăim într-un blestem de cruntă nepăsare;
Ne batem joc de tot ce, încă, ne-nconjoară.

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 13 aprilie