Cu satisfacţie primitivă de maimuţă,
o lungă perioadă de timp, omul a fost la înălţime.
Uitând că sângele său a coborât (mai corect, a căzut) din copac,
azi, îşi etalează calităţi nebănuite
de dresor:
sub masca neluminii, copacii îşi schimbă cnp-ul şi adresa;
pe drumurile patriei, în cadenţa cailor putere, bat pas strunit de
defilare;
neînvinsa clorofilă agonizează într-o baltă de noroi;
stelele ne privesc din mijlocul pădurii;
nici soarele nu mai are unde să se odihnească ...
Ce să-i faci!
Trăsnetul virtual loveşte întotdeauna copacii cei mai falnici care nu
ştiu să se aplece!
Pe deasupra, mai e şi laş; ucide numai în cădere.
Ură la apogeu.
A învăţat să facă multe lucruri din lemn, nu şi copaci.
Ploi de foc, furtuni de praf, vis de coşmar.
Cu inima cernită, vântul scutură o fantomă dezbrăcată de umbră.
Ultimul purtător de cuvânt al Pământului îşi caută singurătatea pe cer.
Rămas fără audienţă, vorbeşte în pustiu.
S-a întors lumea pe dos:
copacul nu mai ştie ce-i aduce rădăcina;
nu mai are parte de pădure;
mai poate spera să devină catarg pe un yaht de lux.
Puţinii copaci învingători nu reuşesc să îngrijească o plantaţie de
oameni.
Ne-am preschimbat în umbre.
Nu e departe ziua când ne vom căuta copacii.
Simt cum se îmbolnăvesc rădăcinile,
iar corbii îndoliază frunzele şi tulpinile.
Simt cum se prăvăleşte timpul peste vale
Şi ne lasă pădurile tot mai goale.
În săptămâna luminată, nici eu nu mă mai simt acasă.
Scrijelesc cuvinte pe scoarţa copacului din mine.
În adâncul meu, literele sângerează cu aldine.
Drobeta-Turnu Severin,
2O16, 3O aprilie
