PLOAIE CU LACRIMI DE DOR

Sub cupola nopţii, ochiul galactic lăcrimează un bacovian vers.
Un vânt răzleţ îşi şterge de gândurile mele privirile.
Se-aud bătăile unei inimi într-un colţ îndepărtat de univers.
O ploaie violentă îmi piaptănă cu lacrimi amintirile.

Chiar dacă-i trist în jur şi negru-i peste tot,
Văd chipul tău peste hotarul zărilor albastre.
Ploaia doineşte pe-al inimii mele clopot
Răvăşind trecutul din amintirile noastre.

Ploaia răpăie dorinţă în templul nocturn al inimii mele.
Sufeltul tău e aici, într-o călătorie îngerească şi discretă,
Pe-o mare de lacrimi amare, într-un siaj cu doruri grele,
Chiar dacă numai eu îl văd într-o lume concretă.

Am aşteptat această rupere diluviană, aievea,
Ca să-mi rostogolesc plânsul împreună cu ea.
Oricâtă ploaie fi-va pe-a mea amurgită cale,
Nicicând, nu va putea acoperi urmele tale.

Aş vrea să mă înalţ cu ploaia de mână
Şi să ascult cum îngerii încep să tune,
Sperând să te-ntâlnesc în chip de zână,
Iar eu să te privesc şi să rostesc o rugăciune.

Nu voi folosi umbrela, căci aşa ne-am cunoscut.
Să simt cum ploaia plânge cu lacrimi de dor
Şi s-o împart cu tine, aşa cum o împărţeam în trecut,
Până la întâlnirea de dincolo de nor.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 27  noiembrie