Cad lin fluturii iernii pe sufletul împovărat de gânduri.
Mă doare liniştea albă şi crudă răspândită prin crânguri.
Ochiul lăcrimează şi braţele încearcă neputincioase
Să cuprindă atâta prospeţime de aripi fulguite, mătăsoase.
Steluţă cu steluţă, cerul se aşterne în falduri de lumină peste pământ,
Învitându-mă să-i golesc tăcerea din fiecare amintire şi cuvânt.
Din liniştea-i fragilă, toate şoaptele defilate, rând pe rând,
Adâncesc înţelesul viselor sculptate şi sechestrate o viaţă în gând.
În ritmul tăcerii, se tânguie cohorte de fulgi peste văi
Şi peste sufletul meu criogenat în retina ochilor tăi.
Din pădurea zăpezii, crivăţul pălmuieşte copacii şi apele din puţuri.
Iarna-şi adună cristalele nopţii şi adoarme durerile în ţurţuri.
Mi-am rânduit, în cămară, cât mai multe dintre întrebările
Pentru ninsorile care ne-au despărţit, cel puţin o vreme, cărările,
Căci întrebările sunt hrană pentru gândul înzăpezit
În troianul de fluturi ce aleargă, spre amurg, repezit.
Uneori, când tăcerile de sus şi gândurile prind să se cearnă,
Realizăm că destinul se aseamănă cu cel al unui pom de iarnă.
Nu te poţi bucura la infinit de foşnetul lui sănătos şi verde,
Căci timpul, în veşnicie şi frunze de comete, îl pierde.
Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O3 decembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu