CERUL ASCUNDE LUMINA ÎN FÂNTÂNI

Când găleata însetată se afundă în cerul pământului,
Sub cerul ochilor, fântâna îşi unduieşte cleştarul.
O umple cu lumină de argint din împărăţia adâncului
Pentru sufletul uscat ce-şi are drept oglindă paharul.

Dacă sete îţi este din dor fierbinte de iubire,
În trupul ei de apă, patima cerului se răsfrânge,
Iar şoaptele lui cerşesc la cumpăna luminii o sorbire.
Din ochi, vor ploua stele când sufletul va plânge.

O fântână părăsită se joacă de-a seceta, în asfinţit.
Sufletul fără iubire se îndreaptă uşor, uşor către infinit.
Tăcerea părinţilor ascunsă în fântâna singuratică
Reflectă dorul copilului cu simţirea-i pragmatică.

Dacă vrem să fântânim o lume mai bună,
Să ne purtăm zborul cu aripi de fântână.
Doar când fântâna sufletului este plină,
Putem să dăruim iubire şi să răspândim lumină.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O4  noiembrie