AZIMUTUL VEŞNICIEI ÎNCLINĂ LUMINA

Temător, crepusculul serii, către apus,
Ca o aripă de fluture, tremură-n vânt;
O înserare pribeagă şi tristă l-a răpus,
Iar întunericul i-a răpit ultimul cuvânt.

Pe cerul pustiu, a fulgerat pentru ultima dată lumina,
Ţi-am zărit urma pe steaua care tocmai se îndepărta.
Zadarnic, te-am căutat, căci noaptea îmi acoperise ochii şi inima.
Din dor de lumină, şi noaptea îmi cerşise să o pot ierta.

Sufocându-mă, te-am respirat din briza mării,
Însetat, te-am izvorât din roua dimineţii ...
Neîncetat, te chem din largul zării.
Pălpâie candela cu care încă te mai caut în toamna vieţii.

Amintirile cu tâmple ude aprind gândurile mele.
Nechipul tău păşeşte peste întinderile albastre
Din care culeg un buchet însângerat de stele
Ca o amintire nedormită a iubirii noastre.

Nedumerire prăbuşită, de singurătatea fumului asediată,
Amintirea ta îmi arde încă visul tremurându-mi fiinţa.
Lacrima dorului îşi picură sarea îndurerată.

Tu eşti mai mult decât o amintire; eşti aripa
Cu care mă însăbiau fluturii vii de altădată.
O lumină de stea va sclipi în azimutul veşniciei luminându-mi clipa.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 1O  noiembrie