TIMPULUI ORICUM NU-I PASĂ!

Cu cuvinte închise în ochi,

cerul se întindea târziu

şi aprindea noime adânci

ce se spărgeau în culori.

În cosmogonia acestui amurg morganatic,

bolnav de grabă,

mă împiedecam de-o piatră

ce-şi apăra vremea şi intimitatea

într-o nerostire agresivă.

Într-o alunecare

cu luare şi dare de suflet,

dincolo de spaţiul convenţional,

mă suprapuneam cu umbra,

ca o prelungire a timpului

în propria-mi conştiinţă.

Secundele se furişau spre zenit,

lăsând ora pustie.

Cerul devenea atât de negru

de parcă s-au întors în rădăcini

copacii de pe marginea drumului.

Cineva acorda lumina

cu stelele din Calea Lactee.

Cu ochi de nelumină,

îmi strecuram gândurile

în tunelul timpului

ce-mi prelungea vederea

dincolo de spectrul luminii albe.

O pală de zefir

se desprindea dintre bolţi,

răzbind până la fruntea mea îngândurată.

Iarba îşi zăngănea lăncile verzi.

Noaptea a intervenit pacificator.

Cutreerând cu ochii prin vitralii,

zorii umbrei de lumină

îmi creionau o temelie

pentru zborul spre infinit.

Acestui poem îi trebuie un final decent.

M-am hotărât: voi locui o perioadă în nesomn.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 22  noiembrie