În toamna asta naltă, cerul a coborât, încât, fără de preget,
Aş putea să-i culeg stelele, într-o mişcare firească.
Nu îndrăznesc să ridic nici măcar un singur deget,
Din consecvenţă sacră pentru ordinea cerească.
Păsările şi-au luat zborul şi-au plecat, urgent.
Un înger cu aripile frânte veghează la nesfârşit.
Nu mă satur niciodată să-l privesc consecvent
Şi sunt convins că şi el face la fel, negreşit.
Oriunde ai fi, în tăcerea ta înaltă, îngerească,
Spune-mi că depărtarea este doar un exil al iluziei totale.
Semn al unui sens incandescent, las tăcerea, în suflet, să crească,
Iar cu gândul, în sinapse, îţi fixez ancora veşniciei tale.
În timp, din lacrimi de dor pietrificate
Şi aprinse cu a sufletului flacără regală,
Piatră cu piatră, în zborul meu prin lume adunate,
Ţi-am înălţat în inimă o albă şi sărată catedrală.
Amintirea ta s-a cuibărit în piatra sfântului lăcaş.
La marginea toamnei, gândul meu te caută pătimaş.
Chiar dacă amintirea este o speranţă răsturnată,
Candela din catedrală va lumina veşnic imaginea-ţi minunată.
Î n m e m o r i a m a m e i m e l e
Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O7 noiembrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu