Ungând axa timpului

Răsunau clopote într-o cetate cu parfum de-aşteptare,

luna plutea peste lac ca o barcă de-argint,

razele ei îngânau o psalmodie ca un alint

ce-nchega,-n taină, și suspin, și bucurie, şi chemare.

................................................................................

Scene de gând perindându-se ca la cinematograf:

luptă pe la colţurile vieţii,

intersecţii destrămate-n şuviţe de-așteptare,

îndoială şi credinţă,

nelinişte pusă-n libertate...

Sfidându-le cu nonşalanţă,

cu sens unic de priviri imponderabile,

clepsidra scufundată în sângele meu

a ridicat ancora spre (ne)liniştea dezrădăcinării

cu mult înainte de a-mi boteza mişcările.

Încăpută pe mâna destinului,

cred că ultima mea naştere a căzut pe pământ.

Nevămuit şi fără viză,

cu dor inconştient de evadare,

am pornit imediat să-mi caut vatra,

cu bătăi de inimă;

pe oasele proprii,

să mă descopăr în dansul vieţii

cu fălfâiri rotunde şi fluide de aripi himerice.

Cavalcând cu bagajul de vise pe umeri,

nomad prin haosul niciodată împlinitei căutări,

(incapabil să înţeleg această raţiune),

mi-am deschis ferestrele spre toate orizonturile.

M-au înfiat depărtările,

dar m-au frustrat de mângâiere,

m-au bătut ploile cu potopenie de fiere,

m-au muşcat toate vânturile de pripas

născute în văzduhul încleştat în căngi de gheaţă...

Strecurându-mă printre ele cu încăpăţânare

și, înghiţind cu nesaţ lumina din zile,

am navigat pe ape dansânde cu valuri infidele,

m-am îmbrăţişat cu şuvoaiele fertile,

mi-am lăsat sufletul purtat de torente rebele,

am băut din toate apele adâncului cu nesaț...

Niciodată, nu le-am căutat rostul şi sensul,

Tainele lor rămânând închise în semne pe urmele timpului.

Scăpat din pandemoniul aproape ireal,

mi-am înfipt adânc privirile în zare;

din toate astea, a rămas din mine cel real

jucând sub propria înfăţişare.

Respectând legea naturii,

doruri neatinse, cele mai multe nestinse,

bucurii nesperate şi efemere

mi-au aprins zăpezi în cuptorul din suflet;

din beţia contrastului,

revărsându-şi preaplinul.

Pe lângă daruri învelite în panglicile nemuririi,

menţinând treaz copilul din mine,

toate astea mi-au lăsat un dar mai de preţ decât toate:

pe tărâmul dorurilor fără hotare,

libertatea noţiunii de a fi

şi liniştea bucuriei fără margini de a visa.

Exersându-mi sufletul,

am aflat că trăiesc dăruindu-mă.

Nu mi-am marcat niciodată drumul

ştiind că el o face şi fără voia mea.

Împrumut zori de la nopți și amurguri de la zile,

rătăcind peste campestre coclauri,

călăresc cu dârzenie de cavaler teuton.

Cu târziul răsărit, uneori, prea devreme,

lumini şi umbre aleargă bară la bară;

aproape ambuteiaj.

Ungând axa timpului,

ucenic preţ de-o viaţă la zidirea lumii,

continuu să caut drumul către mine.

Neîncetat.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 2O februarie)