Mocăniţa timpului

Din sala sfâşiată de doruri spre incertitudinea zării,

Aşteptarea zvâcneşte dureros în tâmpla fierbinte,

Clipele se suspendă-n goana (ne)bun-a nerăbdării

De statui îngândurate măcinând tăceri de cuvinte.

În ani de lungi aşteptări, au învăţat mersul trenurilor,

Nu mai ştiu dacă zbaterea ochiului este semn sau durere,

Li se pare că timpu' a-nghețat odată cu sângele lor

Când trenul oftează melodia ferată frânând cu putere.

Locomotiva nu ţine cont de dorinţa lor apăsătoare;

Șuierând nepăsătoare, pune rapid trenul în mişcare.

Lacrimi sfărâmate de umbrele care se-ndepărtează;

Prea târziu ca să mai poată măcar spera şi oftează.

Cu lăcomie, trag unii la alţii cu coada ochiului patibular,

Rărindu-şi respiraţia pentru a intra-n acelaşi ritm fizic,

Dând din cap şi adresându-se nimănui... în particular,

Vrând să se vadă pe sine-n celălalt într-un acord metafizic.

Răbdarea lor a devenit o gară de-aşteptare;

Nu le-a mai rămas nicio picătură de energie,

Atemporal striviţi de-o amărăciune apăsătoare,

Facând cu umbra lor tăcută o ciudată sinergie.

Singuri, respirând zădărnicia în staţii intermediare

Şi hrănind aşteptarea cu aceleaşi linguri tremurătoare,

În frustrări interminabile ca lungile sfârtecate vagoane,

Bătrânii uitaţi duc imponderabilul condiţiei umane.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 21 februarie)