ÎNRÂURIRE

Nu am decât o singură inimă și

sentimentul apartenenței la Univers,

dar...

pe dinăuntru,

sunt plin de sclavi;

năzuința lor spre libertate

mă împinge înainte

când picioarele sunt ostenite.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, O1 martie)

Rondelul mărțișorului

Cuprins în frumusețea unui gest,

Un mărțișor înseamnă împlinire

Când primăvara dă supremul test

Lansând un semn de primenire.

Omagiu vieții ca un dar celest

Când ghiocelul sun-a izbândire,

Cuprins în frumusețea unui gest,

Un mărțișor înseamnă împlinire.

Dăruit cu sufletul curat și-onest,

Se poartă-n suflet cu împătimire

Acest simbol de viață manifest,

Suprem răspuns de mulțumire

Cuprins în frumusețea unui gest.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 28 februarie)

CREPUSCUL NAUTIC

Un altar neterminat pare cerul cuprins de-nserare ca într-un brâu de humă;

Suspin adânc de vreme regretând urmele unei zile frumoase cu irizări de-agat;

Briza trezită din somnu-i diurn cravaşează sirepe herghelii de valuri în spumă;

Într-un port din hamacul orizontului, am ancorat gându-n crepusculul catifelat,

Iar amintirile mă ning acrobatic cu-aripi de pescăruşi şi gingașe petale de lună.

În tonuri de crepuscul nautic, nechemate, imaginile se strecoară fantomatic;

Fulgeră câmpia mării cu ecouri albastre ce mă-ndeamnă, peste timp, la taifas,

Bântuindu-mi carnea cu-nrobitoare atingeri pasionale, în amurgu-mi tomnatic;

Pagini cu poeme de-altădată se desfac nostalgic, se aureolează şi prind glas;

La ora mareei nalte, ascult mugetul mării şi, trecutului meu, îl suprapun cinematic.

Felinarul cu fluturi albaştri pâlpâie ritmic în siajul tâmplelor de sare;

Pentru magnetul uriaş al mării, inima mea va rămâne o bucăţică de fier,

Amprentele încrustate-adânc în pelicula memoriei fiindu-i adăpost şi alinare.

Pentru suflet, suava tortură a amintirilor este o desfătare-n amurg,

Pentru prezentul anost, este singura bucurie pe care pot să i-o ofer

Din care, cu scânteieri firave, pentru coala albă de hârtie, scurm gânduri care curg.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 26 februarie)

SOFISM

Între creier şi inimă, ființează un loc

Unde mai toate lucrurile se potrivesc,

Dar fiecare oferă vieţii propriul soliloc

Şi, de-nţelesuri reciproce, se văduvesc.

Când noaptea zvâcneşte sub potcap,

Povara amintirilor dă inimii de furcă;

Fiindcă i se năzare să-şi facă de cap,

Ciudat, creierul mai mult o încurcă.

Gândurile amorţesc în imagini fugare

Pe care sufletul le (re)aduce din trecut;

În creier, își are sălaşul nedreapta uitare,

În inimă, amintirile fac împotriva ei scut.

Şi-atunci când mlăditul trup se-mpuţinează,

Inima-l (a)bate spre netrăita viaţă viitoare;

Labirinticul şi sofisticatul creier ancorează

Gânduri imponderabile de-o stea căzătoare.

Inima, eliberată de ritm şi de măsură,

Poate dezlănţui profeţiile unui oracol:

Se poate transforma într-o pasăre sură

Planând pe aripile vântului ca un miracol.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 26 februarie)

DREPTUL LA UMBRĂ

În dialogul permanent dintre lumină şi-ntuneric,

De prea multe ori, purtat în zone de penumbră,

În existenţa efemeră, din universul nostru sferic,

Alimentăm cu energia sufletului o răsfăţată umbră.

Cu fiecare gest, fidel şi pretutindeni, ea subzistă;

Zelos, ne sprijină pe fiecare până-n ziua de-apoi,

Îşi motivează prezenţa prin tăcere şi există

Cât timp lumina-și cerne polenul către noi.

Contopită cu fiinţa pe care-o urmăreşte fără vina

Detectivului în urmărirea esenţei ce-atârnă de-o aţă,

Îşi întinde-n tăcere lipsa de culoare împinsă de lumina

Care izvorăşte din fiecare chemare dătătoare de viaţă.

O parte din dreptul la umbră ne-a fost dată,

Cu lumină discretă, pâlpâind în soba vieţii.

Cealaltă parte trebuie, prin cuvinte şi fapte, cîştigată,

Chiar dacă, uneori, este răsplata umilinţei şi tristeţii.

Întotdeauna, să te porţi frumos cu umbra ta

– Ea nefiind doar o umbră oarecare, trecătoare –

De vrei la capătul luminii, să-i continui prezenţa

Şi-atunci când soarta ţi-o dezleagă de picioare!

Din imaginaţie, nu spera să păcăleşti posteritatea

Când pământul este drapat în odăjdii de umbre;

Te poţi rezema, din când în când, de umbra ta,

Dar, la umbra umbrei tale, nu te poţi acunde.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 24 februarie)

POEZIA

Însetată-n deșertul de grație al metaforelor,

Alunecând abisal pe toboganul de speranțe,

Mușcând adânc din ordinea fireasc-a lucrurilor,

Căutând sensuri profunde în ale vieții instanțe

Din care să urce un fragment de-absolut

Spre-a arunca-n viitor o privire mai clară

Asupra a ceea ce-a fost cândva un început

– Sămânță înveșmântată-n brazda stelară –

Revelație sclipindă din roua frunților,

Coroană veșniciei din muguri de șoapte

Ce-și arată culorile înaintea frunzelor

Pe care poeții și zeii o au coproprietate,

Testament cuminecat pe reduta sufletească

Bine rostuit în anticamera singurătății

Ce-ndeamnă spațiul lăuntric să rodească

Lăsând amprente-n oglinda eternității...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 24 februarie)

INTERSECȚIE ÎN ROSTUL LUMII

Când tăcerea se-aşterne discret de firesc,

Ascult respiraţia sacadată a secundelor;

Cu timpul, cugetul şi sufletul mă războiesc

Contemplând transcedental la soarta lor.

În ordinea celestă din „marele haos”,

Imperturbabil, timpul curge fără egal;

În pururelnică mişcare sau în repaos,

În această existenţă, totul îi este vasal.

Chiar dacă este sau pare o noţiune abstractă,

Mintea omului – o chestiune foarte complicată,

Proclamă independenţa spirituală avansată

Şi, întru cugetare, este, îndeobşte, implicată.

În anturajul cu dorinţe şi regrete, fel de fel,

Mi-am pus sufletul pe tavă, în al vieţii foc;

Viaţa mi-a imprimat atâtea semne peste el

Încât mă mir şi eu cum de mai e încă loc.

Nu este o reflecție exclusiv intelectuală,

Este un fapt din murmurul inimii izvorât;

La intersecţia cugetului cu sufletul, pe „verticală”,

Sunt doar eu, bunul Dumnezeu şi cam atât.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 23 februarie)

Dincolo de cuvinte

A fost o vreme când ţineam morţiş

să-mi cuprind gândurile în palme,

îmi făceam timp să stau de vorbă cu ele,

să le descos,

să le desluşesc sensurile din priviri,

să le îmbrac în cuvinte

şi să mă întreb:

ce vor face când vor fi eliberate

spre văzduhuri şi nelinişti?

Eram convins că nu-mi vor simţi lipsa!

Zadarnic, am adăstat clepsidra

să-şi cearnă ecoul

spre a-mi comunica biruinţa!

S-a curbat timpul peste orizontul aşteptării;

cu lacrimi sincere de suflet,

zidesc manolic cărămizi de ane efemere.

Într-un veritabil joc al rostirii,

cu flori de vorbe,

o vreme platonică

îmi împodobeşte lăuntric auzul

inventând simfonii.

În ochi,

uitaţi pe semne de-ntrebare,

imaginaţia delirează pătimaș.

Cuvintele gânguresc în nuanţe de trăiri;

dincolo de ele,

orice este posibil!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 22 februarie)

Mocăniţa timpului

Din sala sfâşiată de doruri spre incertitudinea zării,

Aşteptarea zvâcneşte dureros în tâmpla fierbinte,

Clipele se suspendă-n goana (ne)bun-a nerăbdării

De statui îngândurate măcinând tăceri de cuvinte.

În ani de lungi aşteptări, au învăţat mersul trenurilor,

Nu mai ştiu dacă zbaterea ochiului este semn sau durere,

Li se pare că timpu' a-nghețat odată cu sângele lor

Când trenul oftează melodia ferată frânând cu putere.

Locomotiva nu ţine cont de dorinţa lor apăsătoare;

Șuierând nepăsătoare, pune rapid trenul în mişcare.

Lacrimi sfărâmate de umbrele care se-ndepărtează;

Prea târziu ca să mai poată măcar spera şi oftează.

Cu lăcomie, trag unii la alţii cu coada ochiului patibular,

Rărindu-şi respiraţia pentru a intra-n acelaşi ritm fizic,

Dând din cap şi adresându-se nimănui... în particular,

Vrând să se vadă pe sine-n celălalt într-un acord metafizic.

Răbdarea lor a devenit o gară de-aşteptare;

Nu le-a mai rămas nicio picătură de energie,

Atemporal striviţi de-o amărăciune apăsătoare,

Facând cu umbra lor tăcută o ciudată sinergie.

Singuri, respirând zădărnicia în staţii intermediare

Şi hrănind aşteptarea cu aceleaşi linguri tremurătoare,

În frustrări interminabile ca lungile sfârtecate vagoane,

Bătrânii uitaţi duc imponderabilul condiţiei umane.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 21 februarie)