Sub vântul toamnei, ninge cu fulgi de spumă albă,
Se-nalță și cad valuri, lăsând în aer gustul sării;
Departe sunt de țărm, dar întrevăd superba-i salbă
Pentru că, dintotdeauna, eu am fost copilul mării.
Sângele înserării se revarsă peste maluri,
Candela amintirilor, gându-mi luminează;
Rememorez urmele pașilor pe nisipul răscolit de valuri
Și-apoi măcinat de clepsidra dorului, mereu trează.
Timpul se scurge-ncet în talazuri și parcꞌ-aiurează,
Se sting stelele-n amfora sufletului, neînduplecate;
Pe luteea retinei, trecute sentimente se mulează
Și sorb tăcute din lentoarea clipelor necuminecate.
Când valuri năvalnice se joacă de-a prinselea cu norii,
În cartul toamnei și-n nimbul lunii, le-ascult simfonia;
Șoaptele tăcerii îmbrățișează amintirile din toți porii,
Cu briza lor vânturându-mi gândul, sfidându-mi insomnia.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O3 octombrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu