Natura crede-n viitor.
E de neînțeles cum,
cu magica-i baghetă galactică,
sistematic,
inventează forme în culori și semne,
naște alte făpturi,
uneori, monștri noi,
iar, acolo, unde,
ocazional,
credeam că se termină,
lucrurile revin asupra lor.
Nici minte în dinamismul static al formelor,
nici forme peste marginea imaginației;
arhetipal,
doar cineva cu vocație le poate controla.
Pe cărările secrete ale materiei flămânde,
undeva între centrul și marginile infinitului,
prin codri de simboluri petrecut,
însoțitor confiscat în logica universului,
eu
– enigmă stranie ca o vibrație antumă–
doar exist,
palpabil văzut,
uitat,
din când în când,
chiar și de mine,
amic cu propriul gând pe care,
câteodată,
singur,
nu-l pot pătrunde.
În Infinitul fără chip,
nu există ecou
– el poate fi doar intuit;
fără el,
n-am putea înțelege legătura dintre materie și spirit.
Nelipsit din cotidian,
Timpul,
imposibil de formolizat;
cu mâinile sufletului,
sunt pregătit să apuc clipe fugare.
De zgomotele vieții, pacea-i plină,
deocamdată.
Nu știu dacă această clipă divină
mai poate deveni realitate, vreodată,
când... eternitatea va fi să survină!
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 17 octombrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu