DIMINEAȚĂ DE TOAMNĂ

Trăgându-și pe ochi casânca de brumă și de nouri,

pare venită dintr-un codru ce s-a rătăcit.

Cu poalele rochiei din roiuri de frunzare decorate de vânt,

rotește fuioare translucide de ceață;

mă salută altfel decât în orice altă tăcută dimineață.

Nu ca să o descopăr, încă o dată,

o privesc mai cu luare-aminte;

simt că nu aș ști nimic sau aș ști totul despre ea.

Cu o voce de clopot ascunsă și gravă,

flașneta unui curcubeu îmi înfierbântă fruntea

aburind în haloul amalgamului de vise planetare;

cu toate astea, mă doare un gând:

mâinile mele dirijează vântul rostogolit;

în adăpostul amintirilor,

miroase a crizantemă

cu frunzele răstignite

în cimitirul crucilor de aramă.

Cu brațele de aur ale clipelor neuitate,

la fereastra reversibilă a mângâierii unui zvon interior,

cu surâsul transformat în mit,

mama scutură cu tandrețe așternutul;

gestul ei pune ordine în univers.

Dincolo de curcubeu,

crizantele se trezesc în toate lumile solare.

Îmi auie-n timpane nechezatul dorului –

senzații împietrite pe care, cu dalta vremii, le cioplesc.

Ce dimineață cu tulpini de crizanteme și de brumă afânată!

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 16 octombrie)