Lecții de zbor

Dumnezeu a întins cerul de toamnă.

Aripi de îngeri caută să-i adune necuprinsul într-o îmbrățișare.

Mizând zboruri, aripi adevărate,

în stoluri spre țări mai calde,

dezvelesc zarea sofisticată cu adn-ul.

Cerul întreg devine drumul aripilor.

Fiorul toamnei suflă cu buze arămii;

voluptatea căderii începe în văzduhul răscolit de vânt.

Plânge pădurea.

Copacilor le-au crescut aripi de zbor în picaj;

cedează petală cu petală.

Tăcând sensul vieții cu șoapte autumnale,

stoluri de frunze-flori încearcă aventura zborului:

freamătul libertății în cântec de lebădă,

durerea aripilor fără pasăre...

Este ora mirărilor rotunjte în dezvăluiri:

vântul are nevoie de frunze să se facă auzit,

neliniștea tresare-n cuvinte la-nfiorarea toamnei,

o inflație de gânduri legănate reazemă cerul.

Între dorință și mugurii așteptării,

căderea frunzelor devine un fel de-a fi...

Dacă gândurile ar avea frunze, ce toamnă!

Toamna este ca marea: are flux și reflux;

peste umbre care se lungesc și urme de pași care se retrag,

șerpuiesc nisipuri cu fața spre nemărginiri pururea mișcate,

pline de nimfe albe ca laptele dat în clocot.

Să mergi de-a lungul plajei pustii fără să lași vreo urmă...

pentru a da înțeles vieții,

nu mai e nevoie de nicio retorică.

Pe aripile clipei,

în colaborare intimă cu nisipul,

Cronos prestează sincron apelul mut la compasiune.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 29 septembrie)