Omul își caută singur drumul în viață.
Când se veștejește timpul
sau
întâlnește o toamnă,
o chimie nefastă îi alterează sufletul,
lucrurile se întâmplă de la sine, în afara
lui...
E nevoit să-și apere frunzele.
Devenit compatibil cu sihăstria,
gândul somnambul îl călăuzește cu abnegație.
Biciuit de vântul melancoliei,
continuă monologul cu răsuflarea tăiată;
cuvintele nerostite reverberează cu ecou
metalic:
,,de-ar fi interferența o continuă
neîntâlnire...”
Pe urmele pașilor lăsate de vântul boreal,
se zbate în năvodul îndoielii;
martor la căderea frunzelor,
în lumina ascunsă de sinea lucrurilor,
presimte dezamăgirea.
Din amprentele trecutului spre viitor,
curge implacabil;
în căutarea de noi toamne,
măsoară timpul
– o aparență sub chipul anotimpurilor –
cu bătăile inimii.
Până când?
Până când somnul se scutură de vise,
gravitația absoarbe încet sângele,
iar sufletul...
sufletul se împerechează cu eternitatea.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O7 octombrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu