miercuri, 11 octombrie 2017

NICIODATĂ ESTE TOT TIMPUL

Lumina lor devine cărare pentru amurgul care se-apropie;
Din când în când, vin să-mbrățișeze pământul mesagerele.
În homerice galaxii arzânde, înflorind fecunda lumii câmpie,
Niciodată, nu dorm și nu se tem de bezna nopții, stelele.

Lacătele stâncilor nu-l sperie, le taie cu diamantu-i opalin;
Atinge clapele pietrelor, uneori, vijelios, alteori, molâu.
Ca un miraj înșelător, răsturnat în lanu-i curgător, cristalin,
Niciodată, nu te poți vedea de două ori în apa aceluiași râu.

Saltă gene de-orizont și scutură coame cu sunetul scoicii acordat;
Polenizează câmpia și morile lui Don Quijote cu zborul său înfometat.
Nechezând cu nări înfiorate, zăbale-n spume și gâtul încordat,
Niciodată, același vânt nu va răscoli frunzele aceluiași copac repetat.

Aleargă vremea peste noi ca soarele fără nori;
Între primordiu și săvârșenie, toate ne-nghimp.
Niciodată, nu trăim aceeași secundă de două ori;
Cu ființa umană, timpul nu are niciodată timp.


(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 1O octombrie)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu