Lumina lor devine cărare pentru amurgul care se-apropie;
Din când în când, vin să-mbrățișeze pământul mesagerele.
În homerice galaxii arzânde, înflorind fecunda lumii
câmpie,
Niciodată, nu dorm și nu se tem de bezna nopții, stelele.
Lacătele stâncilor nu-l sperie, le taie cu diamantu-i
opalin;
Atinge clapele pietrelor, uneori, vijelios, alteori, molâu.
Ca un miraj înșelător, răsturnat în lanu-i curgător,
cristalin,
Niciodată, nu te poți vedea de două ori în apa aceluiași
râu.
Saltă gene de-orizont și scutură coame cu sunetul scoicii
acordat;
Polenizează câmpia și morile lui Don Quijote cu zborul său
înfometat.
Nechezând cu nări înfiorate, zăbale-n spume și gâtul
încordat,
Niciodată, același vânt nu va răscoli frunzele aceluiași
copac repetat.
Aleargă vremea peste noi ca soarele fără nori;
Între primordiu și săvârșenie, toate ne-nghimp.
Niciodată, nu trăim aceeași secundă de două ori;
Cu ființa umană, timpul nu are niciodată timp.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 1O octombrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu