Clepsidră de vânt.
Amurgul suflă cu buze roşii;
de bucuria culorii,
frunzele prind
să foşnească-n avânt;
la cea mai mică adiere,
cad spre pământ;
solemnitate lerului
dă clipelor toamnei
culoarea cerului.
Niciodată toamna,
copacii nu plâng;
în libertatea frunzei,
din codul genetic,
se naşte-un nou crâng.
De când lumea,
frunzele cad;
în clepsidra vântului,
suntem frunze;
de ne-ngrijorăm,
n-avem scuze.
Asemena unui copac,
fiinţa umană –
un pocanzeu;
rădăcina lui –
convenţie cu Dumnezeu.
Zile mai scurte,
nopţi tot mai lungi;
cu iubirea-mpărţim,
clipe prelungi.
De belşug,
ploaia dă lecţii;
lacrimi cu toptanul;
de bucurie,
mugurii ţipă,
frunza renaşte ...
La anul.
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 1O octombrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu