OCHII MIRAŢI

Am orizontul în ochi;

imposibil de ajuns...

pe jos:

fac spre el un pas,

se îndepărtează cu doi.

E neserios,

cel puţin, unul dintre noi.

De câte ori închid ochii,

văd mai mult decât îmi oferă

indiscreţia zilei.

Cu ochii minţii,

văd marea aprinzându-se

pe retina incandescentă,

muntele curgând

în valuri de copaci...

pe mine,

privindu-mă cu ochii timpului!

Izvorul nopţii

umple de viaţă

gânduri şi vise.

Atunci când seacă,

gândurile coapte

îşi scutură seminţele

pe ogorul hârtiei.

Visele înaripate

îşi exersează zborul

în memoria aripilor.

Doar în ritmul cuvintelor,

se regăseşte

ceea ce am visat.

E absurd să cred

că fericirea

e o stare continuă!

Timişoara, 2O16, 28 octombrie