În îmbrăţişarea unui gând,
Din livada casei părinteşti,
Brumărel mă-nvăluie oftând
Cu nostalgice arome îngereşti.
În această seară mai friguroasă,
La adăpostul încercatelor rămurele,
Bătrânul gutui cu frunza lucioasă
Ademeneşte-un cer de păsărele.
Ca o lună bine coaptă, se iveşte,
Într-o noapte nefiresc de albastră,
O gutuie catifelată care mă priveşte
Prin a timpului decupată fereastră.
O văd împodobind pervazul casei de acasă,
(casa părintească înseamnă pentru mine acasă)
Într-un stop-cadru, luminându-mi privirile;
Ecoul ei pătrunde dureros în a sufletului casă
Şi-mi inundă cu scântei toate amintirile.
În risipirea luminii de gutuie,
Pe orbita transcendentalelor hotare,
Văd o preafrumoasă zână care suie
Spre steaua cea mai strălucitoare,
În a cărei nemurire endomagmatică, divină,
Stă dăltuită o statuie cu-o singură aripă,
Al cărei piedestal este la mine, în inimă,
Iar sângele meu o încălzeşte-n fiecare clipă.
Mi-e dor de acel îmbietor miros aromat
De gutuie coaptă-n jarul cuptorului părintesc
Şi de bătrânul gutui cu frunzetul alocromat
În care, azi, doar amintirile mai foşnesc.
Drobeta-Turnu Severin,
2O16, 16 octombrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu