FASCINAŢIA ORIZONTULUI?

Târându-şi domol paşii care, implacabil, se scurg
cu priviri decoltate spre capătul dinspre amurg,
viaţa este imaginea unui paradox zbânţuit,
mărşăluind continuu spre linia zării
asemenea unui zelos pelerin bântuit
neînţelegând legea depărtării.

Există şi explicaţii logice canoanelor vieţii aservite:
din răsărit, se deschide amurgul fără vină,
dinspre răsărit, ticăie ceasul care ne provoacă neurodinite
şi, tot de aici, dăngăne clopote de lumină.

Cu paşi fără urme, din când în când, poticnindu-se,
cu trupul tremurând în contururi, fără consolare,
spre apus, urmele ne preced, nicicând odihnindu-se,
îndemnate de biciul neîngăduitor al razelor solare.

Orizont – imaginară-nfăţişare trasată cu privirea –
închizând îndepărtarea solitară a trăirilor
într-o clepsidră menită să adăpostească nemurirea,
în care timpul devine prizonierul ochilor.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O9 octombrie