Nu cred că ar putea fi pusă la îndoială această
clarviziune:
Îndată ce ne-am născut, începe drumul către altă
lume;
Dar, la fel de adevărată, ar putea fi şi această aserţiune:
Abia atunci, începe viaţa noastră pentru această
lume.
Trebuie să învăţăm de la mama-natură cum se
trăieşte,
Căci, de murit, murim oricum, c-aşa e scris în portofoliu
rostu′;
Probabil, lucrul cel mai periculos, care ne
pândeşte,
Este să ne păzim de înşelăciunea cugetului nostru.
Să-nvăţăm de la păsări lirica cristalină cu
înţeles principesc,
Când îşi închid rotund penetul şi de dragoste-şi
ciripesc.
De la flori, asceza unui parfum într-o lume de
culoare,
Când se ridică din pământ şi se oferă drept cadou
de sărbătoare.
De la curcubeu, zâmbetul de bucurie peste un vad
aeropurtat
Ca o punte de speranţă vie atunci când sufletul e
înfurtunat.
De la ploaie, torentul de iubire cu care cerul
sărută pământul
Ca un fluid de respect între oameni având drept minim
semn cuvântul.
Sunt vieţuitoare care trăiesc, într-un minut, o
viaţă fecundă
Şi un împlinit de viaţă, într-o fulgerătoare
secundă;
Chiar dacă, pentru ele, timpul astronomic este
aproape absent,
Spre deosebire de noi, pentru iubire, au timp
suficient.
Natura ne spune că,-n diversitatea ei, viaţa este
permanentă,
Doar trăirea noastră este vremelnică şi imanentă;
Şi-ar fi păcat ca, în această lume, cu asemenea
învăţător,
Să rămânem o speranţă năruită, un simplu călător.
Timişoara, 2O16, O5
octombrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu