O, mare!

Când am privit în oglinda-ţi tainică

Deasupra căreia se despletea luna,

Mi te-ai înfăţişat ca o vedenie lainică

A liniştii fatale, punându-mi cununa.

Mi-ai şoptit cu atingerea-ţi senzuală,

Într-un suspin ademenitor de valuri,

Că talazul este cea mai bună acioală

Pentru orice corabie departe de maluri.

Când ţi-a fost tulburată culoarea de telur,

Pe timp nefavorabil, m-ai ocrotit la capă;

În înaltul înstelat al nopţilor de velur,

M-ai învăţat să fiu focul din apă.

Purtat pe aripile dorului de vântul hoinar,

Când păsări obosite vin seara să se culce,

Amurgul rubiniu, în orizontul imaginar,

Învăluie cerul toamnei cu briza sa dulce.

Scrutând de departe albastrul întinderilor,

Invoc revederea trecutului în zarea rotundă;

Ca un emisar credincios al amintirilor,

Pe drumuri de ape, privirea-mi se-afundă.

Ambarcat pe  puntea viselor mistuitoare

Ca un timonier de cart pentru corabia lunii

Ce duce la catarg dorul brizelor uşoare

Asemenea unui pescăruş în timpul furtunii.

O, mare, cu îmbrăţişarea-ţi tainică, aparte!

De ce-mi trimiţi, în amurg, briza destinului

Să-mi bântuie oaza şi să-mi dea la o parte

Vela de pe suflet şi muselina baldachinului?

Croaţia, Dubrovnik, 2O16, 22 septembrie