În părul încărunţit, vântul se joacă cu degete de brumă,
Pe marea vieţii, corabia de vânt se leagănă în nesupunere;
O velă sfâşiată preface visul ţărmului în presupunere,
Iar reflexele lunii, cu presimţiri de epavă, îl sugrumă.
- Ce faci? Am întrebat vântul rotind cuibarul prăpastiei.
Era ocupat cu treaba lui şi n-avea timp să-mi răspundă,
Dar i-am simţit imediat reacţia în ambardeea de undă:
- Te îndepărtez de stâncile bântuite de vântul veşniciei.
Obosită, dimineaţa mă întâmpină cu chenarul ferestrei în braţe,
Plopii zgribuliţi îşi flutură ultimele frunze sprijinind aleea;
Aşa cum i-a hărăzit soarta, toamna îşi scrie nestânjenită epopeea
Şi îndoaie săgeata pulsândă a unui presupus unghi de raţe.
Din cerdacul casei părinteşti, altfel, se vede lumea:
Serenitatea decorului autumnal vine de dincolo de timp,
În faţă şi în spate, crâmpeie de viaţă se succed contratimp;
Peste toate astea, încă, mai freamătă, copilăria mea.
Într-o lume în derivă, va veni o vreme când se vor fi reflectat
Aceste versuri întomnate pe care inima-mi le-a selectat.
Acum, la vorbele înţeleptului Kayyam, mă duce gândul:
„Am venit ca apa şi vom pleca ca vântul.”
Bacău, 2O16, 15 octombrie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu