LUPTA INEGALĂ CU MINE

Cuvântul, un îndemn al inimii

dintr-un reflex care insistă

sau după o tăcere adâncă?

În Univers, cuvinte nu prea există;

or fi, pe undeva, într-un colţ mai îndepărtat,

deocamdată, inaccesibil sau neeplorat.

În viaţă, adunăm şi decontăm fapte, nu vorbe;

căutăm răspunsuri în mugurii tăcerii.

Nu suntem făcuţi din cuvinte,

nici copiii nu se fac din cuvinte,

păsările nu au aripi din cuvinte,

Enescu, Grigorescu, Brâncuşi ne zâmbesc

cu vioara, cu penelul sau cu dalta,

gesturile tandre sau crimele se comit, pur şi simplu,

de cele mai multe ori, fără cuvinte …

Dar toate astea pot fi şi cuvinte

pe care le iau ca pe simple cuvinte,

cel mult, ca pe un execiţiu pregătitor al faptelor;

nu am puterea să mă transpun în neputincioasa lor zarvă.

Nu trebuie să fac secţiune printr-un om spre a-l cunoaşte.

Cuvintele îi ascund ideile sau faptele,

nu-l pot judeca după ele;

îi judec cuvintele după faptele sale –

ele îi interpretează cel mai bine gândurile.

Realitatea,

un paradis de cuvinte sau o junglă de fapte?

Cuvântul şarpe nu inoculează venin!

Cu cuvinte limpezi, poţi descrie ape învolburate!

Câte drame ascunde, uneori, cuvântul pace!

Cuvântul suprafaţă ascunde, cel mai adesea, adâncul!

Semănat, cuvântul mâine s-ar putea să nu răsară niciodată!

Cuvinte trăznite într-o zi senină …

Încerc să m-aplec peste cuvinte.

Mai mult sau mai puţin,

toate cuvintele sunt echivoce;

de multe ori, nu le găsesc,

de cele mai multe ori, călăresc iluzii …

Există un singur cuvânt

pe care trebuie să-l clarific: EU.

Şi asta e o luptă inegală cu mine.

Mi-aş dori să mă eliberez de vanitatea goală a vorbirii 

şi să nu pun punct …

Bacău, 2O16, 14 octombrie