COREALITATE

Am crezut că sufletul este o confluenţă de intimităţi

Ce-şi călăuzeşte lirismul dragostei către complinire;

Pentru noi, împreună a devenit un azil de singurătăţi

În care comunicarea frumoasă lipseşte cu desăvârşire.

Mi-aş fi dorit să fii asemenea mie, măcar un zăstimp,

Un suflet pereche, cu aceleaşi gânduri şi preferinţe,

Un refugiu universal dincolo de spaţiu şi timp...

În pacea sufletelor noastre, să milosârdim oricâte suferinţe.

Sufletul tău veşnic reneagă. Devenite tiradă

Vorbele-ţi nu mai au ecou în sufletul meu;

Îl hăituieşti de parca-i fi o pasăre de pradă.

Să te descopăr demon, mi-a fost cel mai greu!

Viaţa noastră a devenit o dureroasă corealitate;

Când îţi spun că mi-ai rănit sufletul, nu mă crezi,

Dar să ştii că şi invizibilul este acea realitate

Pe care nu eşti în stare s-o-nţelegi şi s-o vezi.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 3O octombrie

OCHII MIRAŢI

Am orizontul în ochi;

imposibil de ajuns...

pe jos:

fac spre el un pas,

se îndepărtează cu doi.

E neserios,

cel puţin, unul dintre noi.

De câte ori închid ochii,

văd mai mult decât îmi oferă

indiscreţia zilei.

Cu ochii minţii,

văd marea aprinzându-se

pe retina incandescentă,

muntele curgând

în valuri de copaci...

pe mine,

privindu-mă cu ochii timpului!

Izvorul nopţii

umple de viaţă

gânduri şi vise.

Atunci când seacă,

gândurile coapte

îşi scutură seminţele

pe ogorul hârtiei.

Visele înaripate

îşi exersează zborul

în memoria aripilor.

Doar în ritmul cuvintelor,

se regăseşte

ceea ce am visat.

E absurd să cred

că fericirea

e o stare continuă!

Timişoara, 2O16, 28 octombrie

LEGEA REZONANŢEI

                             Motto:

                                    „Există două feluri de a răspândi lumina:

să fii lumânare sau să fii oglinda care o reflectă.”

Citat clasic de Edith Wharton

Te priveşti dintr-o oglindă, având vis-à-vis altă oglindă;

Prin faţa ta, o infinitate de chipuri, firesc, se perindă.

Probabil, îţi place pe cine vezi, dar nu-s motive de laudă

Chiar dacă niciunul dintre ele nu te ceartă. Nici nu te-aplaudă.

Încerci un experiment pe care, de altfel, l-ai mai făcut de-atâtea ori

Fără a-i acorda, cotidian, o importanţă specială, apriori.

Privind în ochii celor din jurul tău te-ncinge-o îngrijorare;

Te întrebi de ce lumina ochilor tăi nu se reflectă la fel în fiecare?

Prin unii, poţi vedea profunzimile dincolo de-a inimii coroană,

Prin alţii, nişte actori, mai mult sau mai puţin, ascunşi după persoană.

Unii par o fereastră spre infinit cu geamul cicatricizat

Prin care nu vezi aproape nimic, de parc-ai fi anatemizat.

Sunt oameni cărora nu le întâlneşti privirea, orice-ai face

Ca şi cum ochiul lor de suflet şi de trup s-ar desface.

Unii îţi oferă întâlniri pe care de mult timp ţi le doreşti

Întinzându-ţi o oglindă în care ţi-e drag să priveşti.

Cheia acestui exerciţiu, un adevăr simplu şi rafinat:

Ochii sunt oglinda care reflectă tot ce pare a fi ascuns;

Dacă vrei să afli cine eşti, de fapt, cu adevărat,

Învaţă să priveşti natural prin ea şi va fi de-ajuns.

Timişoara, 2O16, 27 octombrie

VIAŢA CA UN JOC DE NOROC

                                                                                                        Motto:

„Luck never gives; it only lends.”[1]

Proverb suedez

Ne naştem, trăim şi murim; trei lucruri certe în această viaţă;

între ele, echilibru precar pe o sârmă suspendată, mai corect, o subţirică aţă

între două maluri de dorinţe şi regrete

un incitant joc (de noroc) cu mult prea multe secrete.

Cu speranţe-n largi veşminte din linou,

trecem prin viaţă ca prin vechi propilee

de parcă am fi creştinaţi la cazinou

de însuşi regele încoronat al jocurilor de noroc.

Rişti, pierzi, câştigi, faci sacrificii;

viaţa-i o ruletă fără sfârşit, într-o încleştare care pe care,

la care mizăm pe trăiri pentru propria existenţă

în baza unor abonamente rezervate ca la un meci oarecare.

Ne culcăm doar ca timpul să treacă îndată;

aşteptând o întâmplare mai aleasă,

ne vedem în postura celui care a pierdut şi câştigat dintr-o dată

visând la grămezile de bani de pe masă.

Gândul se ridează de atâta încordare şi dorinţă;

paradoxal, neglijăm prezentul cu o condamnabilă uşurinţă,

iubim mai mult trecutul  chiar dacă ne mustră cu negre aduceri-aminte

şi ne lăsăm pradă viitorului care zâmbeşte cu îndoielnice jurăminte.

Când nisipul androgin se scurge din clepsidră,

la streaşina vieţii, doar tăceri;

sângele se retrage cu tălpile goale în pământ

sufeltul, cu aripile frânte, se ridică la cer.

Trudim din greu încercând să evadăm din propria uimire;

lacrimi de sudoare sub pleoapa grea a destinului scurmă,

decepţia ne mistiue-n taină şi paşii, pe drumuri, ni-i curmă.

Ne dorim să ne (re)naştem când avem mai mult timp pentru noi.

Ca-ntr-o ruletă rusească, gloanţele de pe ţeava vieţii mai pregătesc câte-o urnă

pentru încă un pumn de pribelnică humă.

Ce e lumea aceasta de care ursita ne leagă?

Un joc de (ne)noroc în care robiţi suntem pe viaţa-ntreagă ...

Timişoara, 2O16, 26 octombrie

---

[1] Traducere aproximativă: Norocul nu dă niciodată; el doar împrumută.