PREA TÂRZIU PENTRU DISCREŢIE

Uneori, prea multă discreţie este în această lume nebună!
Colecţionar nemilos de trecut, de regrete şi dorinţe fierbinţi,
Însuşi timpul care ar putea fi discret pentru o cauză mai bună,
În admiraţia blajină a eternităţii, ne dezbracă de părinţi.

Pe care grija copiilor plecaţi îi arde ca nerăbdarea pe peroane,
Stând de veghe ca o stâncă din care izvorăsc lacrimile disperării.
Aşteptarea le mistuie sufletele devenite sfinte icoane
Şi,-n discreţie, tot speră ca un semn să le bată la poarta aşteptării.

Mocnit, arde în ei durerea şi, resemnaţi în sfânta tăcere,
Cu gândul alb ca varul, nu aşteaptă nici măcar un zâmbet sau o floare;
Se bucură de-o vorbă, un minim semn să le aducă mângâiere
Că sunt bine, oriunde ar fi, sub orice colţ de întâmplare sau de soare.

Prea discreţi, sunt şi cei care mai au, încă în viaţă, părinţi!
Şi-aduc aminte de ei după ce şi-au pierdut umbra şi au plecat
Când lumina vie a lumânării le-aduce în suflet ploi fierbinţi,
Iar cenuşa timpului pierdut le arde dorul mult prea întârziat.

Din ochi înspăimântaţi - doi nori grăbiţi – mereu gata de ploaie,
Strigă cu disperare, desfoliind gândul zadarnic, prin colţuri de odaie.
Aprinzând întunericul, le răspunde o voce ca o călăuză înţeleaptă,
Cu infinită bunătate în glas, spunându doar atât: aşteaptă!

Mirosind umbra clipei, omul a realizat că doar timpul este statornic,
Iar singurătatea lui se scurge implacabil într-o singură direcţie.
Vâslind spre trecut cu lopeţi vinovate, a devenit melancolic
Şi a descoperit cu regret că este mult prea târziu pentru discreţie!

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR DISCRETE"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O1 februarie