Omul şi pomul sunt creaturi făcute oarecum să semene:
Pomul se naşte prin încolţirea unei seminţe aruncate în vânt;
Omul este plăsmuit din iubirea a două suflete gemene;
Amândoi sunt rodul dragostei lui Dumnezeu pentru pământ.
Menirea pomului, în ciclul lui vegetal, este să rodească;
O face neobosit, menţinându-şi toată viaţa rostul şi măsura.
Cu poticneli, omul învaţă mai întâi să meargă şi să vorbească;
De-abia cu timpul, învaţă să stea liniştit şi să-şi ţină gura.
Când se întorc livezile acasă, pomii ne mitraliază cu flori,
Iar zâmbetul lor parfumat aduce primăvara în inima omului.
Toate tainele universului se deschid în ghirlande de culori
Şi, de fiecare dată, omul intră în jocul luminos al pomului.
Când cuptorul verii induce concentric surse de abundenţă
Şi năzuinţa florii către fruct îşi desăvârşeşte împlinirea,
Pomul împarte miresme gustoase omului dăruit cu apetenţă;
Alintând obrazul vremii, amândoi îşi murmură satisfăcuţi menirea.
Acuzat de vrăjitorie, după un andante policrom, melancolic şi graţios,
Pomul îl invită pe om să-şi izgonească în trecut vălul de frunze arămii
Şi, împreună, în ritmul fluturilor de ploaie ce-şi înclină aripile reverenţios,
Îşi răstignesc sufletul pe crucea toamnei în speranţa renaşterii.
Şi-au dăltuit din iarna lor poteci de soare peste clipe criogenate.
Cu trupul tremurând, îndură suferinţa dată spre purificare,
Rescriind calendare de impresii şi, cu gândul devotat de frate,
Dorm cu sufletul speranţei într-un suflet de ninsoare.
Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR DISCRETE"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O9 februarie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu