În infinita lor diversitate, bărbaţii au nevoie de unitate şi armonie,
Dar şi de un miracol care să le închidă sufletul iraţional cu cheia.
Într-o promisiune de romanţă, pentru a le tempera cumplita tragedie,
Dumnezeu a adăugat cu degete de lumină, în canonul vieţii, femeia.
Instinctual, femeile ştiu că avem nevoie de ele oricând,
Prinşi în patima jocului ce se numeşte viaţă, la care jinduim.
Împletesc îndemnuri, imagini şi întâmplări din fire de gând
Pentru a ne recrea lumea pe care doar în visuri o construim.
Născute din iubire să împlinească iubirea în tiparul vieţii, pe pământ,
Suflete divine pecetluite cu puritate îngerească şi demnitate,
Ele sunt corabia ce arborează la catarg curcubeul răbdării sfânt
Şi ne poartă destinul prin apele învolburate cu temeritate.
Cu sufletul încărcat de dorinţe şi patimi, femeile ne poartă pe meterezele vieţii
Şi ne învaţă s-ascultăm liniştea fericirii sau zbuciumul tristeţii.
Nu prin cuvinte modelate-n suflet ne fac aceste mărturisiri profunde,
Ci prin înţelepciunea privirilor catifelate şi graiul tăcerilor fecunde.
În ropotul nezăgăzuit al timpului, femeile se dăruiesc cu frenezie
Şi-şi urmează destinul prestabilit cu o constanţă deplină.
Merită să le înveşmântăm în voalul de mătase al iubirii şi în poezie
Aşa cum Dumnezeu ne-a înveşmântat pe toţi în sfânta lumină.
Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 23 februarie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu