PLOAIE CU LACRIMI DE DOR

Sub cupola nopţii, ochiul galactic lăcrimează un bacovian vers.
Un vânt răzleţ îşi şterge de gândurile mele privirile.
Se-aud bătăile unei inimi într-un colţ îndepărtat de univers.
O ploaie violentă îmi piaptănă cu lacrimi amintirile.

Chiar dacă-i trist în jur şi negru-i peste tot,
Văd chipul tău peste hotarul zărilor albastre.
Ploaia doineşte pe-al inimii mele clopot
Răvăşind trecutul din amintirile noastre.

Ploaia răpăie dorinţă în templul nocturn al inimii mele.
Sufeltul tău e aici, într-o călătorie îngerească şi discretă,
Pe-o mare de lacrimi amare, într-un siaj cu doruri grele,
Chiar dacă numai eu îl văd într-o lume concretă.

Am aşteptat această rupere diluviană, aievea,
Ca să-mi rostogolesc plânsul împreună cu ea.
Oricâtă ploaie fi-va pe-a mea amurgită cale,
Nicicând, nu va putea acoperi urmele tale.

Aş vrea să mă înalţ cu ploaia de mână
Şi să ascult cum îngerii încep să tune,
Sperând să te-ntâlnesc în chip de zână,
Iar eu să te privesc şi să rostesc o rugăciune.

Nu voi folosi umbrela, căci aşa ne-am cunoscut.
Să simt cum ploaia plânge cu lacrimi de dor
Şi s-o împart cu tine, aşa cum o împărţeam în trecut,
Până la întâlnirea de dincolo de nor.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 27  noiembrie

NEPUTINŢĂ

După o şedinţă nereuşită 

de a învia făclii

şi încercări mănoase 

de frământat perne,

gravitând aleatoriu 

ca îndoiala de pendul,

lăsând busola ochiului 

drept mărturie de avarie, 

fruntea resemnată,

copleşită de neputinţa 

care-i bântuie abisul,

se chirceşte întrebător

dacă 

mai poate ţine pe umeri

întreaga povară 

de gânduri fără aripi

cu veleităţi de vulturi imperiali,

căzută în galeria de cârtiţă

a cuvântului irosit. 

În linişti foşnite

pe cărări cu urme încălţate în neumbalt,

cetăţile pădurii ascund,

în inima lor,

nelumina.

Cu gluga ridicată peste lume,

în ceasuri înlemnite

fiecare întuneric

hoinăreşte stropi de neputinţă

ce suferă în ideea de lumină.

În mansardă,

storurile,

şifonate şi agresate de valuri de clorofilă,

nu pot fi ridicate cu mâini înfrunzite.

Ca să poţi admira lumina,

trebuie să locuieşti înlăuntrul privirii.

Iar după atâta lumină stângace,

negurile prind coajă

şi întind zâmbete

printre râsuri de stele.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 26  noiembrie

FORME FĂRĂ CONŢINUT

Cine am vrea să fim, încercăm să părem
Şi nu cine, cu adevărat, în viaţă, suntem.
Credem că aşa ne putem reinventa pe noi,
Însă produsul final nu-i decât un moroi.

Alegem o cale uşoară şi de margine
Pentru a ne construi o falsă imagine,
În loc să ne construim viaţa în aşa fel
Încât imaginea să o reflecte fidel.

Ne desenăm măşti din cea mai perfidă humă
Peste chipul palid cuprins de minciună,
Pe care le afişăm cu vădită ostentaţie
Şi le schimbăm în funcţie de situaţie.

Inovăm trecuturi peste care construim prezenţe minţite,
Omitem adevăruri şi asfinţim lucruri tăinuite.
Alegem să rostim cuvinte bine măsurate,
Învăţăm să controlăm gesturi pline de răutate.

Ne căţărăm molipsitor pe altă treaptă socială,
Riscând să destrămăm ierarhia ancestrală.
Corupţia primejduieşte tot mai apăsat omenirea,
Iar verzişorii ne întunecă iremediabil mintea şi privirea.

Legăm relaţii bazate pe minciuni fără a ne gândi,
Că măştile ar putea să cadă într-o bună zi
Sau că cineva va şti să citească dincolo de ele
Şi-atunci manipularea ar eşua-ntr-o tristă durere.

Şi uite-aşa se-ntâmplă mistere,
S-ajungem să iubim himere,
Să ne clădim vieţi şi, din minciuni, să trăim
Lângă cineva despre care mare lucru nu ştim,

Sărutând în fiecare dimineaţă
O iluzie, o nălucă în viaţă.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 26  noiembrie

MIRACOLUL CRIZANTEMEI

În parfumul pacifist al crizantemei şi în zarea purpurie,
Se-aud triluri galactice de cocori pe portativ de curcubeu.
Te-aş sechestra, toamnă, cât mai mult, cu bucurie,
Să-mi înmiresmezi amurgul zvonit în gândul meu.

Căci petalele-ţi de toamnă, proiectate spre zenit,
Reverberează special în inimile însingurate şi grele,
Luminează şi eliberează energii latente spre asfinţit,
Făcând mai lungă calea spre iatacul domolit din stele.

Crizantema în sine nu-şi înstrăinează visul şi sensul,
Dar devine cu adevărat floare în sufletul cu drept jurământ.
Dacă nici când se deschide nu-ţi cutremură sufletul şi înţelesul,
Nu vei cunoaşte niciodată înflorirea şi rostul pe pământ.

Seminţele de azi pot fi, mâine, speranţe în colorate petale,
În lumea aceasta îmburuienată, încolţită, grăbită şi mizerabilă.
Descoperă sămânţa învingătoare din adâncul inimii tale
Şi creşte-o într-o crizantemă luminoasă, prietenoasă şi mirabilă!

Dacă, în afară de răutatea de pe ale vieţii metereze,
Nu mai există altceva care să ne pună pe gânduri,
Destinul crizantemei ar trebui pe toţi să ne-ntristeze,
Căci nu mai avem mult până la lumânare şi scânduri.

Dă-ne, Doamne, putere, în locul atâtor angoase şi fiori!
Ajută-ne cât mai avem lumină şi suntem încă vii
Să însăbiem răul din lume cu înţelepciunea acestei flori!
Miracolul crizantemei să ne schimbe viaţa din temelii!

Copleşit de gustul culorii, mă las sedus, dar învins de dilema:
Ce fac oamenii de pe planeta fără flori care n-au cunoscut crizantema?!

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 25  noiembrie

MARE ŞI DESTIN

 

                          

            La Editura „Dandes Press” din Drobeta-Turnu Severin, căreia îi mulţumesc şi pe această cale pentru colaborare,  a apărut noul meu volum pe poezie „MARE ŞI DESTIN”.

Este încă una dintre cărţile mele de suflet şi sunt onorat să împart cu toţi prietenii mei bucuria acestei apariţii.

Dedic acest volum cu toată dragostea şi preţuirea părinţilor mei, VALERIA şi CONSTANTIN, care, cu siguranţă, se bucură de la înălţimea celei mai luminoase stele ce-mi luminează sufletul.

O viaţă întreagă, marea mi-a interpretat o partitură completă. Este datoria mea de sufet să-i răspund fredonând câteva gânduri.

În amintirea clipelor frumoase petrecute împreună, am dat aripi de dor imaginaţiei cu ajutorul unor cuvinte luminoase, cu ritm şi rimă, trecute prin filtrul sufletului meu, într-o încercare de decriptare a clipei mele de zbor albastru.

Mi-am dorit să împărtăşesc iubitorilor de poezie câteva secrete ale vieţii mele rostuite cu glasul inimii. În gânduri care ard şi în cuvinte care îşi caută respiraţia, am încercat să construiesc un  insectar imaginar cu fluturi reali.

Aşa s-a născut „MARE ŞI DESTIN” – un nud sufletesc care defilează pe podiumul celor care doresc să-l descopere. Este însăşi viaţa mea, mai precis, dovada existenţei ei. Cenuşa unei vieţi care a ars pe talazurile înspumate ale unei iubiri pătimaşe. 

AUTOPSIA TIMPULUI

În trecerea nostră, contra(-)timp,
prin marele timp,
îţi trebuie destulă cutezanţă să constaţi că,
arareori,
mai judecăm lucrurile
şi în afara legăturii lor tainice
cu propria noastră (in)existenţă.

Pe lângă un cont bunişor de timp
şi sentimente,
nisipul înaripat din clepsidra marelui olar
mi-a împovărat fruntea
cu un ciopor de întrebări migratoare.

În fiecare veac,
aş vrea să mă trezesc
să văd cine bea apă din oasele mele
sau îşi hrăneşte copiii dintr-o oală
meşteşugită din trupul meu.

Sunt asemeni unui nevoiaş
care a împrumutat bani de la cămătari.
Mă bucur de netrecerea timpului.
Doar Gioconda reuşeşte să surâdă timpului.

Când nisipul prinde inerţie,
timpul zboară pe aripi pudrate cu praf de perle crescute în abisul veşniciei.
Nu mi-e ruşine să recunosc:
încercând să ţin pasul cu timpul,
mi-au cam obosit aripile.

Mi-aş dori să mă chemi când:
capătul de drum se întoarce în suflet,
dromaderul nu-şi mai stochează energia în cocoaşă,
greierii chefuiesc şi nu se mai tem de brumă,
ploaia intonează mormoloci,
clepsidra găseşte tot mai greu putători de cuvânt ...
O rază din gândul lui Arhimede a găsit punctul magic.

Până atunci, eu voi resfira gândurile.
Sfios.
Ca degetele mâinii rugătoare.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 23 noiembrie

ZBOR CU O SINGURĂ ARIPĂ SPRE INFINIT

Se năpustesc, în cohorte petrecute,

Prin clipele mele, gândurile-n cunună,

În cea mai paşnică întrecere, să-ţi pună

Stopi de infinit pe inimă şi s-o sărute.

În catedrala inimii tale, păşesc cu pietate,

Cu aripi conturate-n zbor de curcubeu.

Ai liber să călătoreşti prin sufletul meu

În cea mai dulce privare de libertate.

Iar de-o întâlneşti, tu inima-mi priveşte

Cu geamăn foc şi geamănă dorinţă!

Privirea ta ne lege-n ţel şi în credinţă,

Aşa cum inima din pieptul meu pofteşte!

De mă vei înrobi, nu-ţi port nicio vină!

De-ţi sunt indiferent, accept nedreptatea!

Îmi doresc să-mi osândeşti realitatea

Măcar pentru o sublimă clipă divină.

Te-aştept în această viaţă şi în avatar

Oricum şi oricât destinul ne va îngădui.

Căci îngăduinţa de a mă îndrăgosti

Nu-mi conferă şi dreptul de a fi proprietar.

Şi-n amurg, te poate ţinti o săgeată,

În iubire, nimic nemaifiind normal.

A devenit, cu siguranţă, un lucru banal:

Pe-acest tărâm, nu vârsta dă ora exactă.

Un suflet, când un alt suflet priveşte

Şi-l tulbură zvâcnirile-i de suferinţă,

În suferinţa lui, se leagă cu credinţă,

Căci sufletul, prin ochi, iubirea o rosteşte.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 21  noiembrie

TIMPULUI ORICUM NU-I PASĂ!

Cu cuvinte închise în ochi,

cerul se întindea târziu

şi aprindea noime adânci

ce se spărgeau în culori.

În cosmogonia acestui amurg morganatic,

bolnav de grabă,

mă împiedecam de-o piatră

ce-şi apăra vremea şi intimitatea

într-o nerostire agresivă.

Într-o alunecare

cu luare şi dare de suflet,

dincolo de spaţiul convenţional,

mă suprapuneam cu umbra,

ca o prelungire a timpului

în propria-mi conştiinţă.

Secundele se furişau spre zenit,

lăsând ora pustie.

Cerul devenea atât de negru

de parcă s-au întors în rădăcini

copacii de pe marginea drumului.

Cineva acorda lumina

cu stelele din Calea Lactee.

Cu ochi de nelumină,

îmi strecuram gândurile

în tunelul timpului

ce-mi prelungea vederea

dincolo de spectrul luminii albe.

O pală de zefir

se desprindea dintre bolţi,

răzbind până la fruntea mea îngândurată.

Iarba îşi zăngănea lăncile verzi.

Noaptea a intervenit pacificator.

Cutreerând cu ochii prin vitralii,

zorii umbrei de lumină

îmi creionau o temelie

pentru zborul spre infinit.

Acestui poem îi trebuie un final decent.

M-am hotărât: voi locui o perioadă în nesomn.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 22  noiembrie

AZIMUTUL VEŞNICIEI ÎNCLINĂ LUMINA

Temător, crepusculul serii, către apus,
Ca o aripă de fluture, tremură-n vânt;
O înserare pribeagă şi tristă l-a răpus,
Iar întunericul i-a răpit ultimul cuvânt.

Pe cerul pustiu, a fulgerat pentru ultima dată lumina,
Ţi-am zărit urma pe steaua care tocmai se îndepărta.
Zadarnic, te-am căutat, căci noaptea îmi acoperise ochii şi inima.
Din dor de lumină, şi noaptea îmi cerşise să o pot ierta.

Sufocându-mă, te-am respirat din briza mării,
Însetat, te-am izvorât din roua dimineţii ...
Neîncetat, te chem din largul zării.
Pălpâie candela cu care încă te mai caut în toamna vieţii.

Amintirile cu tâmple ude aprind gândurile mele.
Nechipul tău păşeşte peste întinderile albastre
Din care culeg un buchet însângerat de stele
Ca o amintire nedormită a iubirii noastre.

Nedumerire prăbuşită, de singurătatea fumului asediată,
Amintirea ta îmi arde încă visul tremurându-mi fiinţa.
Lacrima dorului îşi picură sarea îndurerată.

Tu eşti mai mult decât o amintire; eşti aripa
Cu care mă însăbiau fluturii vii de altădată.
O lumină de stea va sclipi în azimutul veşniciei luminându-mi clipa.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, 1O  noiembrie

CATEDRALA DE SUB RIDURI

În toamna asta naltă, cerul a coborât, încât, fără de preget,
Aş putea să-i culeg stelele, într-o mişcare firească.
Nu îndrăznesc să ridic nici măcar un singur deget,
Din consecvenţă sacră pentru ordinea cerească.

Păsările şi-au luat zborul şi-au plecat, urgent.
Un înger cu aripile frânte veghează la nesfârşit.
Nu mă satur niciodată să-l privesc consecvent
Şi sunt convins că şi el face la fel, negreşit.

Oriunde ai fi, în tăcerea ta înaltă, îngerească,
Spune-mi că depărtarea este doar un exil al iluziei totale.
Semn al unui sens incandescent, las tăcerea, în suflet, să crească,
Iar cu gândul, în sinapse, îţi fixez ancora veşniciei tale.

În timp, din lacrimi de dor pietrificate
Şi aprinse cu a sufletului flacără regală,
Piatră cu piatră, în zborul meu prin lume adunate,
Ţi-am înălţat în inimă o albă şi sărată catedrală.

Amintirea ta s-a cuibărit în piatra sfântului lăcaş.
La marginea toamnei, gândul meu te caută pătimaş.
Chiar dacă amintirea este o speranţă răsturnată,
Candela din catedrală va lumina veşnic imaginea-ţi minunată.

Î n   m e m o r i a   m a m e i   m e l e
Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O7  noiembrie

CIUTURA CU AMINTIRI

Când mă oglindesc într-o fântână,
Îmi văd soarta plutind între două ceruri înstelate.
Mă prind cu sufletul meu de mână
Şi ne clătim noaptea în apele-i curate.

Petale de suflet presar în fântână.
Parfumul lor se îmbibă în piatră.
Piatra curge în lacrimi de ţărână
Inundând a copilăriei mele vatră.

Mi-e dor de amintirile cu dare de mână,
De ciutura care mă adăpa cu vise înaripate,
De curcubeul furişat în fântână
Când cerul mă copleşea cu aripi de fluturi înrourate.

Aş vrea să fac din razele lunii o scară cu trepte ancestrale
Pe care să coboare cerul când amurgul se crapă
Şi să-şi repună în cupola virtuţilor astrale
Stelele care au coborât în copilărie să bea apă.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O4  noiembrie

CERUL ASCUNDE LUMINA ÎN FÂNTÂNI

Când găleata însetată se afundă în cerul pământului,
Sub cerul ochilor, fântâna îşi unduieşte cleştarul.
O umple cu lumină de argint din împărăţia adâncului
Pentru sufletul uscat ce-şi are drept oglindă paharul.

Dacă sete îţi este din dor fierbinte de iubire,
În trupul ei de apă, patima cerului se răsfrânge,
Iar şoaptele lui cerşesc la cumpăna luminii o sorbire.
Din ochi, vor ploua stele când sufletul va plânge.

O fântână părăsită se joacă de-a seceta, în asfinţit.
Sufletul fără iubire se îndreaptă uşor, uşor către infinit.
Tăcerea părinţilor ascunsă în fântâna singuratică
Reflectă dorul copilului cu simţirea-i pragmatică.

Dacă vrem să fântânim o lume mai bună,
Să ne purtăm zborul cu aripi de fântână.
Doar când fântâna sufletului este plină,
Putem să dăruim iubire şi să răspândim lumină.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O4  noiembrie

DIN DOR DE CURCUBEU SE NASC LACRIMI

Din păcate, nici curcubeul nu mai este ce a fost odinioară.

Negustori ambulanţi ni-l vând împachetat în iluzii deşarte.

Totuşi ideea de curcubeu nu poate să dispară aşa într-o doară

Căci sufletul n-ar avea curcubeu dacă ochii n-ar avea lacrimi de bucurie, de întristare sau chiar de moarte.

Există întotdeauna o cale de ieşire din fiecare ceaţă:

Să priveşti ziua de mâine prin lumini de curcubeu

Purtând urmele paşilor ca o garanţie a viitorului, în fiecare zi din viaţă.

Poezia este acea cale cu trup de vânt pe care o văd eu.

Când versul se apropie de geana lacrimilor de nori,

Aşa cum vâsla timpului mă îndepărtează de malul tinereţii,

Las sufletul să se-nalţe în lumina descompusă de culori,

Să-i fac un cadou de curcubeu în toamna vieţii.

Îmi doresc ca, peste arcuri de timp, versul meu,

Într-un vis plutind deasupra lumii paşilor prea uşor pierduţi,

Să înalţe ideea de dor în rogvaiv-ul viu de curcubeu

Din sufletele deja întristate chiar şi ale celor nenăscuţi.

După fiecare ploaie a sufletului încercat,

Gândul meu bun să-ţi aducă curcubeul vărgat.

Seara să fie amurgul supărărilor înnourante,

Iar noaptea, înger păzitor peste speranţele şi visele-ţi cutezante.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O3 noiembrie

MONSTRUL DIN CLEPSIDRĂ

Pe marginea zborului din vis de aripă,

clepsidra tăcerii ne ronţăie sângele clipă cu clipă

în ritmul curgerii sidefului de scoică mărunţită

făcând timpul să alerge pe deasupra mării ca o briză încărunţită.

Eu o zgârâi cu peniţa,

ea îmi zgârâie fiinţa.

Când o îmbrac în cuvinte,

mă dezbracă de veşminte.

Şi facem dragoste numai în poezie.

Un electron pe-a timpului spirală,

clipa seamănă spaimă universală.

Nu-i poţi opri implacabilul avânt,

chiar dacă o arunci din abisul celui mai înalt gând.

Oricât ai fi de tăcut şi oriunde,

de vigilenţa ei nu te poţi ascunde.

Clipa, maestru de ceremonie, lacrimi aprinzând,

fără să zăbovească îţi rostogoleşte la picioare

piatra veşniciei înveşmântată în canoane.

O gaură universală ne molfăie râzând.

Până să-i definim exact taina cerească,

neumbra nu-i decât o prelungire a ei în conştiinţa noastră săracă.

În muţenia ei, clipa nu ştie să tacă,

aşa cum tăcerile nu ştiu să clipească.

Libertatea ne oferă un cer de argumente,

dar nicio stea care să ne lumineze adevărul despre

clipă.

Ne rămâne doar imaginaţia cu zbor de scrutare galactică.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O2 noiembrie

VIAŢA MI-A STAT MEREU PE LIMBĂ

Încep să mă întreb dacă prin dilematicele mele gânduri

Se scurge abstractul sau concretul din al vieţii joc

Pe care soarta îl arată discret la capete de rânduri;

Esenţialul se petrece însă la mijloc.

Fiecare-şi defilează părerea într-o imaginară respiraţie de poveste

Despre începuturi sau despre alte câteva momente ...

Dar clipa în care viaţa începe adevăratul compromis este

Când tu decizi că ea îţi aparţine totalmente.

În truda neîncetată de a limpezi mituri remanente,

Ne planificăm iluzii şi facem nepermis de multă risipă,

Pierdem din viaţă ani, până la concluzii suficiente,

Ne deşteptăm prea târziu şi, la moarte, cerşim doar o clipă.

Când clipa bate haosul peregrinând între două tăceri,

Rătăcind prin zodiac până la liman de nicăieri,

Nu înceta să speri, dar în permanenţă să crezi:

Viaţa este o partidă pe care întotdeauna o pierzi.

Din volumul ,,REVELAŢIA CUVINTELOR"

Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O2 noiembrie

NOAPTEA DEMONILOR

Trăind în minciună, între regret şi deziluzie
În această lume frivolă, rapace şi anormală,
Viaţa noastră suferă de o mare indusă confuzie
Şi nu mai găsim sfârşitul în bătrâneţea naturală.

În tunelul ameţitor de la capătul luminii, ivită,
Lăcomia loveşte în pleoapele sorţii deschise.
Umblând după cai morţi să le ia şi potcoava ruginită,
Ne hotărăşte somnul fără respiraţie şi eterice vise.

Sub bolţile sure şi reci, străjuite de castani,
Drumul toamnei, spre cruce, se desface;
A câta oară, aripa destinului crud ne preface
În statui condamnate de vii, cu suflete de orfani?!

Este une dintre cele mai mari tragedii.
Adevărata moarte este însăşi ignoranţa.
Nu ştiu cum se face că cei morţi dintre cei vii
Ne osândesc la moarte viaţa, sănătatea şi speranţa.

Într-o noapte de sfârşit de octombrie furtunoasă,
Cu pretenţii de regină, a venit moartea la bal,
S-a deghizat în  coasă satanică şi nemiloasă
Să întreţină al morţii iniţiatic, ocult şi hidos carnaval.

Încă o dovadă că trăim sub semnul morţii
Când moartea ni se livrează zilnic pe piaţă.
E trist când ne mor părinţii, fiii şi nepoţii,
Iar viaţa ni se anină de un fir subţire de aţă.

Se nalţă demonii în joc blestemat de artificii,
Scuipând lumii lacrimi negre să le poarte.
Iar, pentru un pumn de efmere beneficii,
Livrează vieţii noastre noi forme de moarte.

Pentru orice fiinţă care suferă sau moare,
Prima floare, primul sărut sau flirt în doi
Se prăbuşesc în universurile noastre interioare
Şi, odată cu ele, moare şi o parte din noi.

Jocul cu moartea este o idee macabră, absurdă şi sumbră,
O pânză de păianjen peste o cascadă ucigaşă de apă.
Mi-aş dori ca, de azi înainte, să devină o umbră,
Iar moartea singură să-şi sape propria-i groapă.

Cu toată conştiinţa mea de creştin cu sufletul curat,
Nu pot să-mi reprim indignarea, să întorc şi obrazul celălalt.
Înalţ un blestem de foc peste oricine se face vinovat
Şi a permis să ni se comunice data morţii anticipat.

În memoria victimelor dezastrului din 3O octombrie 2015,
Drobeta-Turnu Severin, 2O15, O1 noiembrie