Cu eșarfe multicolore de mătase,
Sferic, dar pașnic de lumesc,
Mă ning clopotele timpului.
Peste tâmplele-mi obosite,
Se revarsă raze selenare.
Inima-mi este precum vântul;
Mă ființează atâta timp cât bate.
Astă seară, lui m-am dăruit
Să mă lase cârmuit.
Vreau să cred că el, vântul,
E un cor al sunetelor de lumină
Aprinse doar pentru mine
În liniștea mutualizantă.
În această dulce reverie
Îngerind la fereastra sufletului,
Gândul mă poartă spre Pitagora care,
Sacralizând notele muzicale
Și transformându-le în ecuații matematice,
A zdruncinat, pentru prima oară,
Metafizica sunetelor;
Sau spre Orfeu, fiul regelui trac,
(Oeagrus și al muzei Calliope)
Sau Hipocrate, sau Ficino care,
Sub blânda mângâiere meloterapeutică,
Postulau echilibrarea meridianelor energetice.
Ecou al lumii invizibile,
Într-o acustică celestă,
Cel mai natural și creativ muzician al omenirii,
Cu recunoscutu-i extaz spontan,
Cântă la fautul de os al copilăriei,
Acompaniind cu toba mării,
Impasul emoțional al sufletului
Colindând universul de amintiri
De care îmi e dor
Să-mi mai fie dor.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 17.05)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu